Viata n-are sens inchisa intre limite...

TOP ROMÂNESC-25 de ani în 2012: în direct la radio

2012-01-29T06:25:00.000-08:00

Am vorbit azi la radio. Mi-era dor de senzația asta, dar am avut niște emoții teribile. Îmi doream ca ceea ce voi spune să reflecte exact motivul pentru care am fost sunată. Motivul l-a constituit cei 25 de ani pe care TOP ROMÂNESC îi aniversează în acest an. Am dorit să nu fie niște cuvinte banale pentru că, pentru mine, emisiunea aceasta chiar înseamnă foarte mult. Simt că puteam să mai zăbovesc cu poveștile, dar cum cred că oricum niciodată n-aș fi terminat de vorbit despre TOP ROMÂNESC, sper că a ieșit așa cum mi-am propus. Iată ce am zis la rubrica TOP ROMÂNESC-Prietenii vorbesc:

E greu să vorbești, prima fiind, la nunta de argint a topului cu ascultătorii lui.
25 de ani de Top Românesc înseamnă doar începutul și totodată o istorie.
Top Românesc a creat istorie, adunând succese muzicale românești nenumărate, a legat prietenii. Eu, una mi-am făcut foarte mulți prieteni, grație acestui clasament. Am corespondat prin scrisori și acum pe email, facebook cu foarte mulți dintre ascultorii acestui top. Top Românesc a legat prietenii între ascultători și între ascultători și realizator.
Top Românesc e prezent pentru că are harul, are dibăcia de a păstra calitatea în alegerea melodiilor și nu se lasă pradă trendului. Pentru Top Românesc, singurul reper e calitatea melodiei, a versului, valoarea artistului și posibilitatea ca piesa să devină șlagăr, hit, dacă vreți.

Ce-mi doresc de la Top Românesc în continuare? Îmi doresc să aleagă piese tot așa, după calitatea lor și nu după cum e valu' și cât mai multe noutăți frumoase de la artiștii noștri.

Umanizarea începe cu lucrurile mici

2012-01-25T03:18:00.000-08:00

Fereastra nu conteneşte să zâmbească. Surâsul ei se topeşte, ca un bulgăre de zăpadă aşezat pe soba din odaie, în sufletul înghesuit între moluşte cotidiene. Fluturi mici, albi şi pufoşi zburdă de nebuni prin faţa ochilor. În faţa privirii mele se derulează un alb imaculat fără de care anul îşi anulează o parte consistenă din seva lui spumoasă şi trepidantă. Pământul străluceşte sub covorul alb; are luciri de cristal şi e fericit. Zăpada e un fel de catifea pentru ochii mei mari care refuză să plece de lângă geamul întredeschis. Urmăresc zborul fiecărui fulg de-a lungul şi de-a latul; imaginez desene cu privirea. Am uneori senzaţia că, din cer, cad păsări ori stele argintii; alteori văd dansul unor nori topiţi ce lasă în urmă puf, aşa cum perna se scutură de continutul moale, cînd o desfaci... Cad fulgi şi am senzaţia unui vis; parc-ar fi un basm, o poveste veche, un film de demult. E o vedere pe care, dacă n-o ai, ar trebui s-o cumperi. Şi ce binecuvîntaţi suntem noi că încă o avem! Că nu am apelat la artificii diverse pentru ne bucura de primul om de zăpadă din an, de fulgii albi ca niste stele, de scârţâitul bocancilor în nămeţi, de cărările făcute cu paşi mari prin zăpadă, de albul liniştitor care se aşează firesc pe copaci. Aproape că nici nu mai contează zăbovirea primilor fulgi, a primului strat autentic de zăpadă... E totul abia acum într-o curgere firească a timpului... E încă iarnă. E abia ianuarie şi e firesc să fie aşa. Să nu grăbim timpul spre primăvară, căci tot noi suntem cei care ne simţim umiliţi de graba cu care aleargă prin vieţile noastre. E timpul sezonului alb aşa că, haideţi să ne bucurăm de viaţă începând cu lucrurile mici. Şi atunci poate că vom deveni mai umani şi mai naturali în proiectele pe care le avem cu viaţa...

Habar n-are...

2012-01-14T02:51:00.000-08:00

M-am gândit intens sau doar a fost o chestie spontană la primii pași pe care un tînăr cu talent sau cu niscaiva înclinație spre un atare domeniu îi are de făcut. Habar n-are săracul pe unde să calce. Habar n-are bietul de el cît are de tras și cîte frustrări și ruperi de coate, până cînd să ajungă să i se ceară la rîndul lui sfatul pentru un alt început de drum. Habar n-are săracul cîte deziluzii topite în lacrimi nu va umple sufletul său curat și câte speranțe nu-și va construi la fiecare chemare spre o primă construcție. Habar n-are că talentul e de fapt el și că, fără ei, ceilalți din jur, nu prea are sorți de izbândă. Habar n-are câtă zbatere va fi și cît de greu îi va fi începutul. Habar n-are de câte încurajări are nevoie ca să nu renunțe și să facă orice altceva doar-doar va avea un ban în buzunar. Habar n-are câtă trudă e în spatele unui talent până când acesta se șlefuiește, până când acesta capătă conturul unei personalități. Habar n-are că, trezit peste noapte în mulțime și aclamat, nu înseamnă decît o iluzie necoaptă și alterată înainte de vreme. Habar n-are săracul câtă mizerie umană va îndura până când talentul său va căpăta raze. Habar n-are că, abia atunci, după drumul acela sinuos, va fi Cineva, va putea trăi, nu în liniște și netulburat, ci într-o lină armonie cu propriul talent, împăcat cu sufletul care n-a acceptat să-și "vândă" calitățile pe te miri ce mod de trai...

La revedere și nu adio...

2012-01-08T01:32:00.000-08:00

Astăzi, după top, mă voi ocupa cu desfăcutul bradului. Of! Asta înseamnă că sărbătorile s-au terminat. A trecut ziua mea și de mâine trebuie să ne punem mintea la contribuție pentru a croșeta alte noi realizări, alte lucruri care să ne facă să simțim că suntem Oameni. Sunt ultimele ceasuri ale bradului meu pentru iarna aceasta. A ieșit, ca și-n anii trecuți, frumos! Mi-a dat încă o dată senzația plăcută de sărbătoare în casă. De mâine, îmi va lipsi. Sigur că mă voi obișnui și fără el, dar parcă nu l-aș mai lăsa să plece! Știu. E de plastic și nu face mizerie. Deci, îl mai pot ține! Ar fi însă un prea mare WOW pentru cei care mi-ar intra în casă să vadă, pe la mijlocul lui ianuarie, un ditmai brad împodobit. Apoi, cred că nu e așa spornic să-l vezi zi de zi. Bradul îți dă senzația de odihnă, de sărbătoare, de liniște, de petrecere și mai puțin de chef spre muncă. Mîine, mă voi trezi, așadar fără brăduțul meu. Astăzi, am să-l desfac și în fiecare glob pe care îl voi așeza la loc în cutie am să pun fiecare gând frumos, fiecare moment plăcut petrecut în aceste zile de sărbătoare. S-au terminat repede și totuși parcă a tot trecut o lună de când suntem în sărbători... Voi semna cu pensula minții fiecare glob în semn de "la revedere" și "bun venit". Voi ruga brăduțul meu scump să mă aștepte pentru un viitor sezon la fel de sănătos, la fel de vesel și la fel de lung și plăcut. Eu știu că, odată ce îl primești în casa ta, ca orice carte din bibliotecă, ca orice lucru la care nu poți renunța pentru că, în spatele lui, se află o poveste, bradul devine parte din familia ta. Știe să te asculte, închide în crengile lui dorințele tale și le conservă până la viitorul Crăciun. Ca un urs, se închide în cuibul lui, doarme și se trezește la un început de decembrie desfăcându-și din nou crengile cu entuziasmul cu care propriul lui stăpân așteaptă să simtă aromele și esențele sărbătorii din care, cu siguranță, un loc aparte îl au luminițele din brad, globurile, hîrtia colorată de pe bomboane și peteala strălucitoare care-l îmbracă pe vestitul POM.

A exista, cu adevărat, e esența vieții...

2012-01-06T12:11:00.001-08:00

Mai presus de criza economică despre care tot aud vorbindu-se, e dorința de a nu cădea în rutină, de a nu te simți plafonat. Îmi e gîndul mereu la perioada în care uitam de mine și în același timp mă regăseam ca o forță, ca un uragan, ca o lumină. Mă trezesc cu o doză de regret amestecată cu o felie zdravănă de realitate; nici nu știu ce să cer. Îmi place să risc, dar recunosc că și expunerea asta e dozată într-un fel; cu mai mai mult avânt iei viața în piept sau de la 0, când ai 20 și altfel, când te maturizezi. Uneori îmi doresc să-mi păstrat ceva din naivitatea de la 20 și ... și să nu-mi pese prea tare de consecințe, câtă vreme rău nu-mi fac nici mie, nici altora... Dar, tot de atîtea ori, recunosc că înțelepciunea te face mai corect față de drumul pe care îl ai în față. Oare eu ce am în față? Știu doar că acum mi-e dor de niscaiva adrenalină în mișcările pe care le produc, în gîndurile pe care le răsfoiesc. Mă enervează să treacă o zi fără să am satisfacția unui lucru bun făcut. Cel puțin un lucru... Sunt oripilată să văd cum timpul curge fără ca eu să exist cu adevărat... Evoluția ta ca om rezidă din implicarea în activități pentru care simți că ești făcut. Crești ca om odată cu propriile tale realizări. Fiecare operă care cuprinde și numele tău reprezintă o treaptă spre strălucirea ta. E atât de minunat să spui zilnic "merg să fac ...." și nu "iar la serviciu...". Cunosc senzația din ambele perspective; am crezut până acum că e doar o balivernă, dar, NU...e atît de adevărat! E fascinant chiar să mergi la serviciu dar de fapt să trăiești pentru a munci, să fii într-un concediu permanent în propria ta munca ce, culmea ți-aduce și bani.

Ratingul emisiunilor TV nu e pentru valori....

2012-01-02T05:57:00.000-08:00

Am urmărit atît "xFactor"cât și "Vocea României" și recunosc că am rămas cu aceeași idee pe care am avut-o de când au început. Dacă vă amintiți, scriam tot aici pe blog despre iluzia pe care o creaza cele doua formate tv în mintea acelor tineri care speră la marele premiu. Nasc speranțe năruite din start! M-am simțit eu dezamăgită că cei pe care am mizat eu și care, chiar se aflau printre marii favoriți au fost de fapt perdanții concursurilor (locul II) în favoarea unor voci mângâiate din plin de situația socială pe care o au. E un concurs muzical în care câștigătorul trebuie să aibă de toate chiar dacă e poate cel mai bogat, e cel mai fericit, e cel mai iubit. Conteaza vocea, talentul și trăirea pe care o transmiți în cele 3 minute cît te afli pe scenă! Alin Văduva nu a fost niciodată la duel și a fost calificat, în finală, primul. Deci, fără doar și poate că are factorul X. Dragoș Chircu a primit cele mai multe aprecieri de la cei mai mulți. Deci, una din vocile României. N-a luat niciunul, nici altul marele premiu...

Mie, totuși mi-au placut si am tinut pe tot parcursul celor două emisiuni cu Dragoș Chircu (Vocea României) și Alin Văduva (xFactor). Îi felicit pe amândoi și aș vrea să spun că, pentru mine, ei sunt câștigătorii! Au voce. Au personalitate scenică. Au șarm. Se adaptează cu ușurință pieselor pe care le au de cântat. Își construiesc pe scenă propria lor viață. Iubesc și trăiesc. Se simte asta când cântă și cred că asta înseamna să ai factorul X sau să fii vocea României. Mă rog, cel puțin așa am crezut în momentul în care aceste două emisiuni au început. Dacă e cumva altfel, înseamnă ca cele două formate adoptate din strainatate nu mi se adresează. Îmi place ca, atunci când ascult un interpret, indiferent că-și cânta propria piesă ori preia una cunoscută, să simt fiecare vers, fiecare zâmbet ori lacrima smulsă din povestea acelui cântec. Cei doi au reușit asta pe tot parcursul emisiunii! Ce s-a întâmplat la final sunt întrebări, dezamăgiri, un fel de gust amar… Din păcate, niciunul din concurenții acelor emisiuni nu a câștigat nici măcar popularitate căci, nu cred că cineva, după vreo 2-3 luni, îi va mai intreba de sănătate…

Niciodată publicul nu va alege vocea cea mai ori factorul X cel mai (mă rog, depinde de fiecare ce înțelege prin asta; eu tot nu-mi dau seama de ce factorul X și nu A sau M -de la muzică de pildă:))) ci se va lua după împrejurări felurite. Publicul își alege favoritul după gradul de simpatie și carismă pe care concurentul îl transferă dincolo de ecran, după implicarea socială a cazului (n-am sa înțeleg niciodată de ce la un concurs muzical trebuie să implicăm factorii sociali? De ce să n-alegem după criteriul valoric, după talent?). Nu publicul este în măsură să declare că X sau Y are talent! Publicul poate că are nevoie să-și măsoare preferințele lui cu judecata corectă (lipsită de alte interese!) a unor oameni de muzică. În România mai cu seamă, alegerea câștigătorilor la competițiile muzicale se face sentimetal: "Uite, săracul!", "Ce fățucă are!", "Cât de sensibil e!" și cîte și mai cîte... A plînge de mila e o caracteristică a românului în ultimii ani și tinde să înlocuiască talentul curat, neforțat.... Scara valorilor s-a răsturnat și din nefericire nici noi nu facem nimic în a ordona lucrurile firesc. Că, dacă, Doamne Ferește, scade ratingul....

Generatia lui Smiley a ales "Vocea Romaniei". Incompatibilitate sau superficialitate?

2011-12-30T03:19:00.000-08:00

Am tot ascultat până acum păreri. În stânga și-n dreapta aud că băiatul care caștigat "Vocea României" a meritat, că nu, că erau unii mai buni și tot așa. M-am hotărât să scriu despre asta pentru că mi se pare că și aici se întâmplă un fapt similar cu cele din politică. Ne-am obișnuit să-i acuzăm de incompatibilitate doar pe politicieni. Ne place să dăm vina pe ei cînd nu avem bani, când nu reușim să găsim un loc de muncă și așa mai departe. Și în mare parte, avem dreptate! Dar, de ce nu ne uităm și dincolo de politichie ce se întîmplă! De exemplu, celebrul concurs "Vocea României". A câștigat Ștefan Stan. Elevul lui Smiley. Smiley este imaginea Cosmote (nu v-ați plictisit de spoturile în care ne dă tot din garaj, ne dă chitara, etc, dacă reîncărcam, trimitem smsuri, etc??))) Cosmote este sponsorul cel mare al celebrului concurs, format internațional adus în România de PRO TV. Nu zic că Ștefan Stan nu are voce chiar dacă, pe mine una, nu m-a impresionat. A fost un oarecare interpret. Mă mir că a ajuns în finală. Bun, deci trecînd mai departe... "Vocea României" mizează pe o voce medie pentru că, alături de ea, au concurat voci care au luat trofee la festivaluri de muzica mari, importante chiar dacă nu au beneficiat de mediatizarea formatului protevist. Cred că vocea aleasă de PROTV la acest prim sezon arată întocmai situația în care se află România azi; un prezent superficial, o situație incertă în ceea ce privesc dorințele și afirmarea talentelor... Ceea ce mi se pare trist în prezentul actual al țării este că recunoașterea unor talente stă de fapt în spatele unor interese. Iar interesul acesta smileyian a spart dorința românilor de a vedea pe prima treaptă vocile care pot mai mult, dincolo de refrene banale fără vers și fără linii melodice complicate... Mă îndoiesc că finalul voturilor de la telespectatori a fost acesta! Cu siguranță nu! Și am să rămân cu opinia aceasta până când PROTV îmi va face arăta niște tabele, niste cifre. Nu a făcut-o nici acum, nici la surata "Romanii au talent", unde s-a produs o situație similară. Și asta nu e în regulă! Singurul câștig al concurenților indiferent de punctul la care au ajuns în acest concurs, ar fi popularitatea pe care au dobândit-o dar, pe care, până la următorul format, o vor pierde căci nimeni nu se va preocupa de imaginea lor. Nu sunt nici mesagerii Cosmote, nu sunt nici oamenii Protvului ca să se bucure de soare pe aleea lor! Câți dintre noi își mai amintesc de Brigita, de Cristina, de Mihai, etc???Astia sunt singurii de cate mi-am mai amintit eu. Caci, pe restul chiar i-am uitat! N-o să ne amintească PRO TV și Cosmote prea curând de ei! Așa că, generația lui Smiley a ales pentru noi: Vocea României: Ștefan Stan! Și tot generația lui Smiley îl va construi fără pretenția de a-l transforma într-o personalitate muzicală.... Căci, important acum nu e talentul ci să producă bani! Generația Smiley produce și nu construiește! Asta e diferența. Vom vedea însă peste vreo 10 ani unde vom număra mai multe personalități muzicale... Pînă atunci, să curgă muzica!!!!

2011...

2011-12-28T11:52:00.000-08:00

La finele fiecărui an, îmi pun ultimele 12 luni în oglindă, pentru a vedea cum au fost. 2011 a fost un an pe care, decît mai rău, mai bine așa.

A fost un an bun pentru că mi-a dat cîteva starturi, dar și pentru că m-a încărcat cu un dram de înțelepciune. Înțelepciunea vine, e drept, din acumularea de experiență, dar dacă n-ai acel dram de analiză a faptelor care ți se întâmplă, degeaba, aproape, experiență.

2011 m-a bucurat cu sănătate pentru mine și pentru cei dragi mie. Aș spune că e cel mai de preț dar primit căci, fără ea, nu aș fi reușit să fac restul celor executate. Mi-a dat ambiție și putere de concentrare. Mi-a dat idei și sârguință, curaj și răbdare. M-a încărcat cu bucurii, m-a zgâlțâit și cu niscaiva dezamăgiri. Dar a fost, în linii mari, un an prietenos! Nu a fost spectaculos, nu a fost remarcabil, dar a contat în dezvoltarea mea profesională. Punctînd cele mai interesante idei ale anului încă în curs (mâine e antepenultima zi a lui!) aș spune asa:

-mă bucur în continuare pentru colaborarea mea cu TopRomânesc și aprecierile care vin la adresa siteului, a emisiunii.
-mă bucur pentru adrianenache.ro pe care l-am "renăscut" anul acesta.
-mă bucur pentru micii reporteri pentru că mi-am descoperit o nouă pasiune; capacitatea de a coordona un grup, de a te face plăcut și ascultat nu e chiar simplă...
-mă bucur pentru locul ocupat de Botoșani in campania Let's Do It, Romania, la nivel regional (locul I); am avut partea mea de contribuție la acest succes și a fost pentru că mi-a plăcut proiectul din start.
-mă bucur pentru că o altă campanie în care m-am implicat, la fel ca la LDIR, a avut succes. Nu mă așteptam ca, în 2 săptămâni, să se strîngă aproape 400 de pachete de Crăciun pentru copiii sărmani, în cadrul ShoeBox...
- mă bucur pentru prieteniile legate, grație concursului Licurici pe portativ, prima idee a asociației
- ma bucur pentru brandul Cheia Sol în oraș la care am mica mea contribuție
- mă bucur pentru prietenia mea cu niște oameni fabuloși
- mă bucur și pentru completarea colecției de diplome :P :))
- mă bucur pentru participarea, din nou, cu acreditare, la Festivalul Mamaia
-mă bucur pentru că...lista sigur poate continua :d

Sunt bucuriile anului 2011 și nu laude. Sunt lucrurile pe care, înșiruindu-le acum, realizez că au fost cîteva luni cu-adevărat interesante și chiar dacă se spune că timpul trece mult prea repede, a trecut totuși cu folos...

Nu sunt foarte încîntată pentru că nu am reușit două lucruri pe care sper ca 2012 să le pună în practică pentru mine...

Promit că voi face tot ce ține de mine ca lucrurile să se concretizeze anul ce vine...Și ar mai fi cîteva lucrușoare pe care aș vrea să le fac sau refac, dar totul depinde de conjuncturi, de timp, de bani, de mine....

Aaaa și ar mai fi ceva de recuperat în 2012...mai multe ieșiri din Botoșani ca să simt mai puțin rutina care mă nenorocește uneori, dar de asta mă voi ocupa și sper să pot bine anul care vine....

Vouă, prietenilor mei care nu vă plictisiți, citind un blog de idei și impresii personale, fără pretenția de a fi prea vizitat, vă doresc UN 2012 CAT MAI IMPLINIT! Adică, știți voi, la finele lui, să nu aveți senzația că a trecut prea repede, în zadar. Că repede, va trece oricum!!! Dar, dragilor, să treacă plăcut și cu realizari frumoase!

I feel to live when I dream

2011-12-26T11:14:00.000-08:00

I love my dreams
Even if they can't explore my soul.
My dreams, as sunny days,
Never cloudy, are some children
They fly away
Take my lips
And my eyes
And they write a tag on my case...
I disapper a little and then come back.

But I love my songs of my heart
'Cause you're a page of me
You're a king
A smile and a power
You're my silence of night
A poeme and a story...
My dreams paste on my soul
And the stars get up into my life
If your smile leave a trace on my page
And your voice feel my soul...
My dreams are as a babygirl
But I love them
'Cause I feel to live when I dream...

Not to all... Just to you!

2011-12-25T04:43:00.000-08:00

În anii din urmă, cotrobăiam prin mintea mea să găsesc, cu ocazia Crăciunului, un mesaj special pentru persoanele dragi din sufletul meu. Căutam cu tot sufletul. Acum, cînd mesajele se trimit "to all", impersonale și reci, nu am mai avut aceeași stare pentru a găsi un conținut plin de suflet... Nu pentru că persoanele care primeau, în anii trecuți, mesaje de la mine nu ar conta la fel de mult în sufletul meu, ci pentru că e totul prea banal...

Nu-mi place să banalizez sărbătoarea asta! Prefer ca mesajul meu să ajungă la persoana X de la mine, să-l rețină, să-i placă, să-și aducă aminte că, da, de Crăciun, gîndul meu s-a îndreptat către el/ea...

Am primit și anul acesta cîteva mesaje, unele scurte, la obiect, altele lungi și greu de citit. Pe cele din urmă le-am citit în diagonală, știindu-le în cea mai mare parte, din anii trecuți, fiind nerăbdătoare să ajung la semnătură. Le mulțumesc celor care s-au gîndit la mine în această zi sau că m-au trecut pe all. Le cer scuze că nu le-am răspuns, dar să fie convinși că, dacă vor avea nevoie de mine, voi fi la fel de receptivă, de deschisă... Nu am răspuns pentru că, sincer, chiar nu mai cred în mesajele "to all".

Prefer să sun, să-l aud pe destinatar, să vorbesc, să rîd, să mă bucur de prezența lui, să simt că e cu mine de sărbători chiar dacă, da, ne desparte o stradă, un oraș ori suntem la mii de kilometri distanță.

Prefer un cuvînt prin viu grai ca să-i aud bucuria sărbătorii. Prefer să aud și dincolo de receptor căci, da, nu e plăcut să auzi, de dincolo de undele telefonului, melodia pe care tocmai o asculta, o voce ori un rîset în fundal? E minunat să vezi/să auzi că lumea se bucură de Crăciun. Și cum poți simți asta trimițând un banal mesaj to all...???

Se poate și invers. Se poate ca un telefon de Crăciun să ajute un om drag să zâmbească. Poate nu e suficient de bucuros din "n" motive și atunci tu, cu un telefon, îi poți readuce starea de bine. Un mesaj trimis lui, impersonal și rece îi poate face mai rău pentru că asta nu înseamnă că ai alocat puțin din timpul tău lui...E un mesaj pe care îl poate găsi postat pe "wall-ul" tău. Dar, la ce bun să-l primească pe propriul lui telefin cînd de fapt e pentru toți???

UN CRĂCIUN FERICIT TUTUROR! Vă iubesc, prieteni pentru toate lucrurile frumoase pe care le-am făcut în 2011. Sper ca 2012 să ne aducă realizări și mai frumoase, dar, mai presus de toate, sănătate!

Un 22 de care -mi amintesc cu un zâmbet în colțul gurii

2011-12-23T07:32:00.000-08:00

Nu-mi aduc aminte ca la Botoșani să fi fost un 22 decembrie 1989 sângeros. E drept că, pe atunci, nu aveam decât vreo 9 ani. Deci, cam când mă bucuram de primele clipe de pioner, fiu demn al poporului comunist... Bun, trecînd peste asta, mi-aduc aminte de celebra, acum, dar plină de candoare, atunci întrebare a mea: "Bun, și cine conduce țara???". Chiar așa, cine ne conduce țara? O mai conduce cineva? Și tot de atunci mi-aduc aminte de valul amețitor al vecinilor speriați și îngrijorați că apa nu mai e potabilă, ca să avem grijă... Mi-aduc aminte și încercările disperate ale mamei de a da de tata, plecat într-o delegație (mă rog, nu mai știu dacă una de serviciu sau pentru o acumulare de provizii înainte de sărbători, la Iași!). Tata terminase armata cu oarece funcție și, deci se putea număra oricînd printre cei chemați în prima linie... Degeaba, încerca mama căci telefonul căzuse. De tata a dat mai tîrziu când, parcă sunase el să ne anunțe că totul e-n regulă. Și, tot atunci, tata ne-a întrebat dacă am aflat cele petrecute în țară. Le aflasem dar nu de la televizor pentru că nu prea obișnuiam noi pe atunci să stăm gură-cască în fața micului ecran... Le aflasem de la radio. De fapt, sora mea mai mare ca mine, dar nu cu mult, auzise un pic din imnul de azi al României de la vecini. I s-a părut apoi ciudat că la radio se vorbea așa urît despre „Tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu”, savanta de renume mondial... Era șocant și uimitor... O sperietură, dar nu pentru ce va fi ci pentru ideea că cei doi conducători nu vor mai fi cu noi... Mai mult de atît însă nu-mi amintesc. A fost un 22 decembrie 1989, care ne-a deschis poarta spre libertate, dar pe care, poate naivi atunci, am înțeles mai greu că democrația înseamnă o libertate corectă a propriilor alegeri...Am făcut alegerile un pic cam prea anarhic. Și asta parca ne doare acum! Ne va lua timp acum să le ordonăm, să le așezăm în ordinea lor firească...

Poveste unui fulg de nea, în prag de Crăciun

2011-12-11T08:41:00.000-08:00

Într-o bucată dintr-un fulg de nea simți respirația naturii; rece și albă așa cum e ea. Adună bucata aceea de fulg povești nerostite și vise ce iau o formă de suflet. În timp ce privești zborul acelui fulg, chiar daca vezi doar jumătate din el, sufletu-ți cântă colinde și nu, nicăieri, nimeni nu cîntă... Atinge pământul fulgul, iar gândul trosnește miros de brad încărcat cu dulciuri; nu e nimeni încă în jur târând după el prin zloată pomul cel verde smuls abia din pădure. E un fulg ce-și îngreunează căderea, sedus de privirea-ți lungă. E un fulg care, cînd se topește, lasă în urma lacrima unui dor de un Crăciun alb și fierbinte...

Dragoste pe întuneric...

2011-12-01T11:50:00.000-08:00

Visează în timp ce degetele lui robuste îi atingeau fiecare părticică a trupului ei subțire. Adormi cuibărindu-și privirea în întunericul ochilor pe care știa că n-o să-i picteze vreodată. N-avea nicio legătură cu pensula, iar culorile le potrivea doar în vestimentația simplă, dar cu bunul gust al bunicii. Căuta, când erau numai ei doi în încăperea aceea mică, cu degetele lungi de pianistă celebră, ochii lui de un albastru intens. Le coborî apoi spre buze, trecându-le cu tandrețea exaltată deasupra. Își apropiase gura și, ca-ntr-o poveste, le sărută lung. Tresări o clipă după care el îi cuprinse trupul între brațele lui și, printre umbrele-i din fața privirii, își aplecă chipul spre sânii rotunzi. Îi săruta în lumina pală care le acoperea trupurile lor goale de orice deșertăciune. Amândoi, într-un glas, își rosteau versuri de dragoste; ea, copleșită de glasul lui puternic, îi propusese un joc. La fiecare final de unduire romantică a vocii lui senzuale să-și unească buzele într-un dans pe care ei îl trăiau fascinați, ridicați pe un pisc decolorat de lumea terestră. El acceptă fără ezitare; la rândul lui învăluind-o în atingeri catifelate și sărutări nesfârșite... Trăirile romantice alături de el anulau întunericul privirii ei; în fața ei se derulau lumini solare, iar chipul ei blând radia palate de stele. El zărea numai umbre și trăia una singură; alături de ea, umbrele căpătau aura unei făpturi dincolo de cuvinte, dincolo de pămînt....

Crede-mă, pe tine te iubesc...

2011-11-28T12:28:00.001-08:00

O piesă nouă care îmi place. Am ascultat-o prima dată la Top Românesc, duminică, 27 octombrie și mi-a plăcut din prima!

Iubire și vis

2011-11-25T09:36:00.000-08:00

Umbra unui gând mângâie fereastra minții.
Razele inimii îl ard
în timp ce aripa unui zâmbet alunecă-n literele ce pictează zorii unui trai nou.
Un pas. O ușă. O privire
O mișcare înceată de gene...
Albastru.
Poezia unei respirații
în cupa de singurătate a unei priviri.
Nectar de suflet
aprins în candela unui colț de iubiri
Flacăra unui vis
încarcerat în zidul unor arderi fără limită
Ființa unei trebuinți nefolosite,
aruncate în uitare și golite de nădejde.
Portalul de umbre al unui gînd
neadormit și subtil
dezgolit și rebel
răzvrătit și dement
copil și adult
singur și neîntrecut...
Iubire și vis...

Bobocii liceelor botoșănene, între valoare, frumusețe și hidoșenie

2011-11-19T09:17:00.000-08:00

Un comentariu pe care l-am citit recent la un articol despre balul bobocilor, încheiat recent la Botoșani, sesiza implicarea Inspectoratului Școlar în activități care nu au nicio legătură cu educația, cultura, etc. Greșit! Aș vrea să corectez acest comentariu. Chiar dacă am depășit de câțiva ani vârsta acestui gen de spectacole, pot să spun că implicarea IȘJ este chiar binevenită. Pe lângă concursul de frumusețe în sine, spectacolul propune etalarea talentelor pe care un liceu le are (evident, acolo unde fiecare liceu știe că ăsta e scopul!). Nu doar concursul de frumusețe s-a promovat prin acest festival, ci și momente artistice susținute de copii talentați din școlile botoșănene. Și chiar unii dintre ei foarte talentați. Merită văzuți! Spunea comentariul respectiv că frumusețea e ca o boala care se trece. E drept, dar ei, cei care concurează la titlul de Miss și Mister Boboc, sunt tineri, iar frumusețea e apanajul lor. Dacă nu profita acum de ea, pentru a și-o pune în valoare, atunci când??? O fată frumoasă și un baiat care arată bine, vor fi căutați mereu. Dacă mai au și ceva în cap, e cu adevărat un model pentru colegii lor de generație. Iar ISJ are obligația de a-i descoperi pe aceștia. Astfel de concursuri îi pot scoate la suprafata pe aceștia! Sunt adepta acestor spectacole. Deranjant mi se pare însă altceva! Comportamentul unora dintre colegii celor care participă în concurs. În public fiind, liceenii își demască personalitatea aruncând cu cocoloașe de hartie pe scenă, hulind și lovind cu cuvinte grele asupra celor îi reprezintă pe scenă ca generație. Ei, însă nu știu un lucru minor, în aparență: dacă cei de pe scenă promovează frumosul, bunul gust și încearcă să arate că pot concura la statutul de model pentru reprezentanții generației din care fac parte, cei din public nu fac altceva decît să întoarcă la 180 de grade calitățile generației pe care o reprezintă, etalate pe scenă, în cadrul acestui concurs. Își anulează propria lor valoare! Dacă au avut-o vreodată sau încearcă s-o aibă...

...toamna

2011-11-16T05:25:00.000-08:00

Toamna are-n ultimele mele închipuiri, trup de poezie şi sufletul îi e un sărut; fiecare strofă are metafora ei, iar buzele îi miros a ploaie şi vânt. E-o întreagă armonie dansul cu norii şi o lumină totală leagănul frunzelor scuturate de vânt.E senzaţională, toamna, nu? Ori sunt eu fericită c-o pot picta astfel cu pensula ochilor mei?

Cum îi poți susține pe micii reporteri?

2011-11-13T08:46:00.000-08:00

Am avut, sâmbătă, concurs cu micii reporteri. De fapt, nu mi-am dorit să fie aidoma testelor pe care elevii le susțin la școală.

Poate, a semănat, dar forma de evaluare va fi un pic altfel. Lucrările copiilor vor fi corectate de un juriu, iar creațiile lor (pentru că au avut și un subiect de creație!) au fost deja postate pe blogul lor și vor putea fi votate de cei care îl vizitează.

Seriozitatea cursanților care au rămas alături de acest proiect care s-a născut, în vară, din pasiunea pentru jurnalismul de calitate, dar și pentru dorința de a dezvolta noi calități copiilor, este impresionantă.

Au rămas doar 8, dar sunt cei cărora într-adevăr le place. Participă frecvent, în ciuda spațiului destul de rece, pe timpul iernii, unde ne desfășurăm activitatea săptămânală (dar mulțumim pentru posibilitatea de a continua proiectul!). Sunt curioși (iată, o calitate a reporterului pe care ei o îndeplinesc!). Sunt receptivi. Sunt entuziaști. Au dorința de a cunoaște și, mai mult decît atât, sunt încântați să ia contact cu evenimentele din oraș. Participarea lor în calitate de mici reporteri (nu-mi dau seama încă dacă realizează această oportunitate!) la evenimentele din oraș e privită cu entuziasm. Simt că le place!

Își fac temele pe care le primesc, de la o săptămână la alta, conștiincios, exact cum o fac pentru școală. Diferența e că la școală, dacă nu le fac, primesc o notă mică, în timp ce, aici, doar oprobriul colegilor de grup sau al meu. Ei totuși la fac! Iar asta e important căci, fiind încă mici (cei 8 membri ai grupului au între 9 și 13 ani), vocabularul și exprimarea lor nu seamănă cu ale unui om mare, iar pentru a le dezvolta nu au decât alternativa "temelor", adică articolele pe care le scriu săptămânal, fie că ele sunt fictive, fie că sunt reale.

Așa că, dacă susțineți dezvoltarea copiilor, în mod armonios, dacă sunteți părtașii unui jurnalism de calitate, dacă vă place ideea acestui proiect, intrați pe blogul lor aici, citiți-le articolele și votați ce vă place mai mult. Pentru ei contează aprecierea publicului! Semnatarul articolului cu cele mai multe voturi va primi PREMIUL DE POPULARITATE!

Fabrica de iluzii de la televizor

2011-11-07T04:18:00.000-08:00

Ca tot românul, mă uit (că, deh! în altă parte, unde să mă uit!) la formatele româneşti ale show-urilor de televiziune "xFaxtor" şi "Vocea României". Toate bune şi frumoase, doar că, ceea ce văd pe "sticlă", îmi pare pavat cu reflectoarele unor minţi dominate doar de dorinţa de rating şi înavuţire. Nu mi se pare că cele două emisiuni au vreo legătură cu promovarea valorii, a talentului. E drept că, în cadrul lor, evoluiază tineri cu un potenţial puternic, tineri talentaţi care abia acum sunt văzuţi, dar de care, după terminarea acestor formate, se va alege praful, ca să nu spun anonimatul. Mai ştie cineva ceva de Narcis Ianău? Dar de băiatul care a câştigat pentru acel cîntec hip-hop că, apropo i-am şi uitat numele? Sunt emisiuni în care se mimează la cel mai înalt grad dorinţa de a promova, lansarea tinerelor talentelor... Dar, dincolo de asta, trist mi se pare altceva! Pierderea acestor talente în praful de stele împrăştiat peste ei! E atât de superficial totul! E o iluzie pe care aceşti tineri şi-o construiesc crezând că apariţia la un astfel de show le va aduce succesul, rampa scenei le va fi la degetul mic. E o fabrică de iluzii cu care se hrănesc, de la o săptămână la alta, chiar dacă, da, fac pregătire cu mentori consacraţi, sunt selectaţi, sunt votaţi, sunt mega-apreciaţi... Dar, atît! Căci, mai departe, după ce luminile show-ului se vor stinge, rămân la fel de singuri. Niciunul din mentorii aceia care i-au mega-apreciat nu va mai fi interesat de ei. Niciunul din profesorii de moment nu le va mai deschide uşa căci, da, la show o fac pe banii postului-gazdă. Şi nici măcar postul nu le va mai deschide uşa, dacă nu vor aduce "un bun" de rating... E atâta falsitate în construcţia acestor jocuri cîtă superficialitate îmbracă emisiunile de televiziune de acum. Sunt lacrimi smulse dintr-un ataşament faţă de concurenţii care părăsesc competiţia pe care aş fi curioasă să-l văd şi după ce emisiunea îşi încheie primul sezon. Sunt aprecieri mari adresate unor tineri înţesaţi de premii pe care nimeni (deşi toţi cei implicaţi au putut s-o facă, într-un fel sau altul!) nu i-a promovat până acum. Sunt stagii de pregătire cu profesori cu nume greu în muzică din partea cărora aş vrea să aud recomandări pentru diferite spectacole ale tinerilor pe care i-au pregătit şi după ce nu mai au camera de filmat în faţă... E totul o iluzie căci nimeni nu moare de grija ta dacă nu reprezinţi pentru ei un produs vandabil, dacă nu le aduci bani, fie că asta înseamnă rating ori mii de unităţi vîndute pentru un album...

Testul copilăriei... A ta, cât de lungă a fost?

2011-11-06T03:40:00.000-08:00

Postul de azi nu e un text, nu e un eseu, e pur si simplu un test! Un test către trecut pe care fiecare din noi ar trebui sa-l rezolvam câteodată. Testul cuprinde o singură întrebare, dar poate avea o mie de răspunsuri. Cu cît mai multe răspunsuri, într-un timp cât mai scurt (hai, să zicem, 1-2 minute), cu atît mai mai lungă și plăcută a fost copilăria celui care răspunde. Întrebarea sună așa: ce vă amintește de copilărie? Și, iată răspăunsul meu:

ciocolata de casă
timbrele din clasor
guma de mestecat Turbo
caramelele
bomboanele cip
Sandy Bel
Ața, de-a v-ați ascunselea, țară, țară vrem ostași et comp.
Tip Top Mini top (în fața blocului)
Alice
"Milena și Crina"
"Lumea Copiilor"
"O melodie pentru fiecare"
"Lessie"
"Abracadabra"
Barbie;))

cam cred ca a expirat timpul, dar am adunat câte ceva și au rămas nespuse multe. Pot să-l repet?:) :p...

E toamnă şi-mi place...

2011-11-03T06:26:00.000-07:00

Azi a nins. Da, a nins, dar nu cu fulgi albi de nea. A nins ruginiu. Frunzele au coborât una câte una. Au dansat fermecate, conturînd fiecare paginile unei poveşti nescrise. Mi-am imaginat că-şi liniază visul şi în acelaşi timp îşi trasează limitele înguste în care vieţuiesc. E prima dată, toamna asta, când privesc copleşită, prin perdeaua atinsă de vântul care intră prin fereastra întredeschisă, jocul arămiu al toamnei. Nu-i aşa că e spectaculos? Toamna e un idol între anotimpuri prin timpul care cade molcom, prin feeria de culori maronii, prin dulcea aromă de cămară, prin melancolia visului îmbibat de ploile lungi şi dese, prin timiditatea fermecătoare a razelor de soare, prin foşnetul frunzelor din parcuri, printr-o tăcere mai aproape de regăsirea propriului eu... E toamnă şi parcă pentru prima dată, îmi place cel mai mult.

Celebritatea, o lecție înțeleasă prost de români

2011-10-30T02:21:00.000-07:00

Nu înțeleg de ce artiștii români nu mai sunt interesați să cînte în limba română. Cu greu găsești, într-o lună, 10 piese noi demne de a fi numite, melodii românești. Majoritatea dorește să cânte în engleză chiar dacă, da, pronunția lasă de dorit, ori textul nici măcar nu e ok. Cântă în engleză și sună bine că, da, piesa "X" are ditamai succesul în cluburile și radiourile din Turcia, Grecia, etc. Și ce dacă, dacă tu ca artist nu ești cunoscut... Nici acolo, nici în țara ta! O piesă vinde un sezon, două (e deja cam mult!) dar nu te conservă în timp, nu-ți clădește personalitatea. Bine, cred că cei de azi nici nu-și doresc asta! Le e suficient câștigul de moment și opulența respectivă. Probabil, suficient cât să trăiască bine vreo 10 ani de acum încolo, ori cît să deschidă o altă afacere. Și apoi, dacă mai e deschis și pentru ei drumul muzicii, bine. Dacă nu, la fel de bine! Și totuși ce ne facem cu istoria muzicii românești căci, nu-i așa, un prezent fără istorie, fără trecut se clatină serios. Rămânem în continuare la personalitățile muzicale clădite cu seriozitate în anii '80-'90, căci, tot ele sunt și astăzi când se dorește o discuție de calitate despre muzică și prea puțin din cei care au trecut prin topurile muzicale românești pe la începutul anilor 2000 sunt chestionați cu privire la subiectul în cauză. Cînd ne amintim melodiile care au făcut succes în muzica românească, mintea parcă refuză să meargă mai departe de pragul anilor 2000 (deși au trecut 11 ani), cînd muzica autohtonă s-a multiplicat în genuri diverse, cînd s-a pus accent pe producție mai mult decât pe ideea de a crea modele. Era o vreme, cînd cei mai mici își alegeau modele dintre cei care apăreau pe micul ecran, iar modelele respective își construiau imaginea cu o minuțiozitate incredibilă. Erau atenți la fiecare mic detaliu care ar putea să-i anuleze ca personalități, ca modele pentru tînăra generație. Astăzi, cei mici nu prea au încotro; constată că din trei apariții la tv devii vedetă, iar setea de celebritate pune stăpânire pe tot mai multe minți mature sau de copil. Celebritatea e o cheie care se potrivește doar oamenilor capabili să păstreze peste timp acest deziderat. Nu oricine poate fi capabil să-și asume lecția celebrității; în România, a fost înțeleasă greșit și, vedetă e cel care are gura mare și pic de rușine pentru ceea ce poate să arunce cu ea. E nedrept căci, așa se nasc alte "guri mari", capabile la rîndul lor să distrugă mitul vedetei, deja anulat. Ce putem face? A repara o construcție e mai greu decît să ridici una nouă; noi n-avem încotro. Dacă dorim să se schimbe ceva în aluatul de fabricație al vedetelor românești, trebuie să "reparăm" ceva în construcția noastră umană. Sigur, acolo, s-a deșurubat ceva și nu mai funcționează. Elasticul alegerilor pe care le facem e slăbit; ne trebuie o însănătoșire a propriei minți, iar primii care au control asupra acestui fapt sunt factorii de răspăndire ale modelelor, ale valorilor sub care ar trebui să trăim.

...doi paşi înainte, trei înapoi

2011-10-28T00:44:00.000-07:00

De câteva zile, citesc pe bloguri impresii ale unor oameni despre locuri frumoase din România. Bucuria e mare să constat că oamenilor le place să trăiască în ţara asta. Sau, pardon, le plac locurile! E mai bine spus aşa căci, după ce citesc cu nesaţ despre locurile impresionante ale marilor sau micilor oraşe (sunt absolut convinsă că în fiecare oraş sau sat ai ce vedea!) nu exista articol aproape să nu simt regretul că aceste aşezări urbane ori rurale sunt locuite. Nu ştiu de câţi ani avem nevoie ca popor pentru a învăţa, o dată pentru totodeauna, lecţia civilizaţiei. Păcat că lecţia aceasta nu face parte din curicula şcolară! Poate că, pentru noi, cei 7 ani nu sunt suficienţi pentru a ne definitiva noţiunile elementare despre traiul în comun. E trist să vezi că o bancă abia pusă în parc e deja zgâriată şi chiar mai rău, răsturnată ori că cele trei coşuri de gunoi montate sunt sparte în câteva minute. E nedrept să vezi cum comportamentul infect al unor oameni trebuie să acapereze atenţia edililor dintr-o localitate în locul altor proiecte şi idei pentru dezvoltarea în continuare a comunităţii. România e o ţară hărăzită de Cel de Sus; are de toate: mare, munte, deltă, câmpie, deal, dar, din nefericire, toate acestea nu sunt suficente. E ilogic ca într-o ţară care a dat atâtea personalităţi culturale lumii să existe o natură a omenirii înclinată spre distrugere. De ce să nu păstrăm lucrurile bune care ni se fac, ni se dau? De ce să nu le construim cu cap pentru a le mai reface câte puţin peste 15 ani abia? Între România şi oricare altă ţară din lume nu sunt diferenţe; uneori poate chiar naţia noastră e superioară. Doar că educaţia şi civilizaţia ne trag în jos, spre subsolul dezvoltării la care râvnim conform celebrei vorbe populare: doi paşi înainte, trei înapoi...

Am câştigat! :p

2011-10-27T01:37:00.000-07:00

Am câştigat la concursul CE-MI PLACE LA ORAŞUL MEU un ipod, adica locul II. Nu-i rău. Asta mă încurajează să mai particip. E şi pentru mine un mod de a scrie, de a promova şi lucrurile bune care se întâmplă şi doi, revenind la concurs, chiar cred că ideea e foarte bună pentru că sunt lucruri care merită promovate. Oamenii se mîndresc cu locurile în care s-au născut şi e minunat să descoperi motivele care îi fac fericiţi pentru că locuiesc într-un atare oraş.

Deci, yupiiiiiii am câştigat!!! Şi mă bucur că nu am cîştigat la noroc ci pentru o chestie de creaţie, produsul meu a fost ales dintre altele. Asta e mai important!!! Mulţumesc juriului!

Update! Senzatia de trecut proaspăt într-un prezent trepidant: Centrul Vechi al Botoșanilor

2011-10-19T10:47:00.000-07:00

Primele mele articole, în primii mei ani de presă (să fie prin 2003!) s-au referit și la Centrul Istoric al Botoșanilor. Zona, cu adevărat bijuterie arhitectonică a municipiului, a fost supusă în ultimii 3-4 ani unui îndeluing proces de restaurare, iar acum arată ca-n orașele care se respectă.

Scriam, în urmă cu vreo 7 ani, cu sîrg, despre necesitatea ca acest centru vechi al orașului să capete nu numai frumusețea de odinioară ci mai ales "sănătatea" clădirilor, multe dintre ele în pericol de prăbușire. Proiectul acesta e o gură de oxigen pentru o parte însemnată a centrului (18 clădiri); e drept, au rămas încă imobile care necesită același "tratament", dar probabil că îl vor urma (îmi place să cred asta!).

Nu spun vorbe mari, dar în momentul de față, zona și-a căpătat ceva din aerul medieval al orașelor mari ca Sibiu ori Sighișoara, mai nou Lipscanii Bucureștilor. Iar Botoșanii se remarcă de departe (e una din constatările pe care le aud frecvent de la cei care pășesc în oraș pentru prima dată!) prin clădirile vechi, cu valoare de patriomoniu. Sunt o mulțime și măcar o parte din ele ar merita atenția ochilor de gazetar pentru realizarea unor reportaje profesioniste!

Revenind la Centrul Istoric, vreau să spun că într-una dintre aceste clădiri a copilărit pînă la 4 ani poetul Mihai Eminescu și, tot aici, se află Biserica Uspenia, monument înscris pe lista Unesco, unde a fost botezat marele poet.

În Botoșani de circa 7 ani se construiește; spunea chiar bine cineva într-un articol de presă, Botoșaniul își reconstruiește imaginea. Dar, dintre toate cele care se fac, fără să fac vreo discriminare, cred că cel mai important proiect realizat în ultimii 4 ani în municipiul Botoșani (și repet! sunt cateva investiții; municipiul Botoșani are în derulare în prezent proiecte pe toate axele de finantare europeană!) este restaurarea Centrului Istoric. Regret doar că nu s-a putut reabilitarea integrală a centrului.

Senzatia de trecut proaspăt într-un prezent trepidant e mișcătoare. Zona a fost pavelată păstrînd parfumul anilor interbelici. Clădirile îndeamnă trecătorul să ridice privirea pentru a le admira; formele arhitecturale ale clădirilor cu balcoane din fier forjat ale epocilor regale, cu statuiete în forme tradiționale sunt o clipă de rătăcire în trecut pentru orice pas grăbit ori aflat în treacăt prin Botoșanii lui Eminescu.

Centrul Istoric își capătă forma pe care o merită; Botoșaniul respiră prin cultură, prin trecutul personalităților care l-au clădit. Imaginea lui nu poate fi alta; la Botoșani vii pentru că istoria lui te cheamă, iar Centrul Istoric e o șansă pentru el de a sălta, de a trezi interes. A-l păstra așa cum se conturează acum e una din principalele condiții pe care le-au de respectat locuitorii urbei. A-l promova ca un mic târg în care se petrec întâmplări frumoase e urmarea acestui deziderat, dacă-mi permiteți.

Centrul Istoric e un fel de carte de vizită a Botoșanilor iar asta nu e puțin lucru căci nu multe sunt orașele din țară care să se mândrească pentru aerul medieval pe care îl respiră, pentru senzația aproape paradoxală, în timpurile actuale că timpul, iată stă în loc... E zona cu care eu, una mă mândresc ca botoșănean!

Toti cei care sunt mandri pentru un lucru cat de mic din orasul lor sunt invitatii mei sa dea curs aici.

Rugăciunea nu are nevoie de fast

2011-10-16T02:45:00.000-07:00

Sâmbătă seară s-a desfășurat o acțiune dedicată copiilor care nu au mai apucat să se nască sau care au murit prea de timpuriu. Toate bune și frumoase. Lumânări peste tot, mămici cu lacrimi în ochi, amintirea bebelușilor născuți sau care încă nu au văzut lumina zilei. O imagine idilică. Un punct de sprijin în durerea părinților! Nimic de reproșat! Nu am știut până azi cum să privesc astfel de manifestări pentru că, rugăciunea către Dumnezeu necesită doar puterea interioară; mi se pare că nu avem nevoie de lume în jur ca să mulțumim lui Dumnezeu, ca să ne rugăm Lui. Nu am contrazis nici dorința oamenilor care au dorit să se expună în acest mod; fiecare își organizează viața după bunul plac. Nici acum n-o fac, doar că ceea ce a spus preotul astăzi la slujbă mi-a dat de gîndit, ori mai bine zis, mi-a dat un răspuns la incertitudinea de a găsi o părere despre acest gen de acțiuni. Nu mi-a plăcut niciodată ca ziarist să pozez personalități în biserică, în timp ce-și înalță rugăciunea către Divinitate; nu-mi place pentru că am considerat mereu că e momentul lor cu Dumnezeu, iar rugăciunea nu trebuie deteriorată de factorii externi. Bun, revenind la spusele preotului, astfel de acțiuni sunt permise, doar că întrebarea care se pune firesc, e câte dintre mămicile care au răspuns afirmativ acestei întâlniri, vin și se roagă la Bisercă pentru mîntuirea sufletelor nevinovate??? Pentru că, Biserica e Casa lui Dumnezeu iar mântuirea și binecuvîntarea le găsești acolo! Repet, nu am nimic cu astfel de acțiuni, atîta doar că au ceva, nu păgîn, dar care se îndepărtează de adevărata rugaciune.... Căci rugăciunea adevărată, așa cred eu, se face în intimitate, fără lumini, fără fast, fără zgomot...E pur si simplu, relația ta cu Dumnezeu!

Încă o piesă pentru puzzle-ul copilăriei....

2011-10-14T12:17:00.000-07:00

Toți avem o carte a copilăriei. Este acea carte care ne-a impresionat la un moment dat, care ne farmecă gîndurile și în prezent stârnindu-ne un zâmbet în colțul gurii. Pentru fiecare dintre noi există câteva povești ale copilăriei pe care le-am savurat, fie că le-am citit noi, fie ca ne-au fost citite atunci încă nu știam literele alfabetului.

O carte deosebită pentru mine a fost "Ce ne povestesc Milena și Crina" a Ioanei Postelnicu. Cartea a fost tipărită în anul 1982, deci cam când aveam eu vreo 2 ani. Îmi amintesc puțin din subiectul ei și mai mult de interesul mamei de a ne citi seara la culcare din paginile acelei cărți. Dar mai ales de entuziasmul cu care alegeam să ne citească din cartea asta. Faptul ca titlul cărții cuprinde numele a două fetițe a determinat-o, cred pe mama să cumpere pentru aceasta carte.

Recent, am descoperit cartea pe un site de cumpăraturi vechi. Printre acestea și cartea amintită! N-am stat nici eu nici sora mea prea mult pe gânduri. Am comandat-o căci noi am pierdut urma acelei cărți și, crescând ne aminteam frecvent de poveștile celor două copile. Ne părea rău că nu am mai păstrat cartea, dar iată că, în aceste zile, am mai pus o piesă la puzzleul copilăriei. Anii copilăriei nu se mai întorc dar nu ne oprește nimeni să ne construim singuri palate ale acestor clipe de neuitat.

Cartea prezintă viața văzută prin ochii a două fetițe.Mai întâi, prin ochii Milenei, apoi prin ochii Crinei. Prin ochi de copii, totul e minunat.

idei....

2011-10-12T10:14:00.000-07:00

Suntem atît de goi în noianul de idei când ne risipim în fum și pulbere...

Limbajul lumii stă în puterea de a comunica prin suflet, inimă și minte...

Bucuria? O clipă de zâmbet...

E toamna când...

2011-10-11T01:38:00.000-07:00

De fapt, ce este toamna? Aş spune că e perioada din an despre care, atunci când se apropie sau deja a venit, scriu mai mult. De vină, e cel mai probabil, melancolia fără de care toamna nu ar putea exista. Toamna e, după mine, melancolia întruchipată. Aşa cum primăvara înseamnă candoare datorită renaşterii naturii, toamna se descrie ca fiica cea melancolică a Bătrînului An. Când vine toamna, ne pare rău că ziua se micşorează şi regretăm frigul care ne ustură. Când toamna se aşterne peste sufletul nostru, gândurile îşi pierd ceva din optimismul estival. Culoarea roz devine un fel de maron, iar sandalele lasă loc pantofilor sau chiar a unor cizme subţiri. Când se termină septembrie începem numărătoarea inversă până la sărbătoarea Crăciunului. E nefiresc să nu fie aşa, cînd din coperţile revistelor sau, mă rog, din tot mai multe pagini online, zîmbesc ştrengar reclame pentru brazi, globuri şi seri cu Moş Crăciun... Când toamna se instalează, simţi acut miros de vinete şi ardei copţi, de mere coapte, de scorţişoară, miere, ceai şi toate celelalte acareturi specifice tristului anotimp. Toamnă e când studenţii îşi reiau obiceiul de a-şi selecta seminariile şi cursurile la care participă. E toamnă când copiii încep să numere zilele până la prima lor vacanţă şcolară şi când, în casă, miroase a zacuscă şi struguri copţi. Toamnă e cînd, treptat, terasele se închid, iar berea ori sucul rece devin ciocalată ori capuccino cald. E din ce în ce mai toamnă când fereastra devine mai avară-n lumini fierbinţi de soare. E toamnă şi ne pierdem în întâmplări ale zilei scăpînd melancolia prin albele zări ale sărbătorii ce vine....

Criza de valori mai gravă decât cea economică

2011-10-07T09:27:00.001-07:00

Aud că se vorbește de vreo doi ani de criza economică. Nu sunt bani. Trebuie făcute economii. Salariile sunt diminuate. E o forfotă totală. E o teamă generală generată de acest focos fenomen care ne atinge din ce în ce mai mult. Dar nu vedem că de fapt e criză în propria noastra dezvoltare. Poporul are de suferit la capitolul modele și valori. De câțiva ani nu s-a mai format o personalitate muzicală capabilă să se transforme în modelul generației de azi. De fapt, ca și criza financiară, și în cazul crizei de valori, e de fapt vorba de gestionarea ei. Am scăpat de sub control "muștile de-o zi", cum le spunea Eminescu celor care trăiesc târându-se, care nu fac nimic, dar trăiesc bine și nesimțit. Se înmulțesc mai ceva ca iepuroaicele și astupă gurile cu oxigenul de valoare. E un haos întreaga noastră viață dar nici nu facem nimic pentru a ne reorganiza scara valorilor. Modelele de calitate lipsesc din viața tinerilor și asta duce la nenorociri de genul "etnobotanice", droguri ori vieți sexuale început în copilărie. Copiem pe cei care au rating chiar dacă asta presupune subiecte de tabloid și dăm vin pe celălalt pentru lipsa de esență a personajelor de la care telespectatorul tânăr trebuie să învețe. E o criză a valorilor care se răsfrânge asupra tuturor domeniilor de activitate din ce în ce mai mult, dacă nu vom opri măcelul caustic și zdrobitor al păduchilor din lumea valorilor. Altfel, criza valorilor tinde să devină mai gravă decât cea economică de care ne tot speriem de la un an la altul de vreo doi ani.

Sufletul şi marea...

2011-10-07T03:01:00.000-07:00

Mi-am adus aminte privirea care întâlnise pescăruşii ce zburau deasupra mării transfigurate. Implora o clipă. Trezea revelaţii şi căuta priviri similare versului ascuns sub o faţă de pernă. O înţelegeam şi vroiam să-i comunic aceeaşi replică. I-am întins aripa unui pescăruş şi, beata de ea, îşi cuibărise toată splendoarea între valurile marii. Se înfrăţise cu marea. Oglindirea ei, în mişcarea caldă de valuri, semăna cu un vis; aparţinea spaţiului şi spaţiul aparţinea ei. Împrumutase ochilor ei culoarea algelor şi se învelise până sus cu valurile; se contopise într-o pictură, aproape că exista în marea, când agitată, cînd lipsită de frământări. Era o specie nouă în colosul stăpînit de ape şi devenise un personaj central al poveştii. Sufletul transfigurat se lăsase topit de emoţiile privirii inundate de marea cu care-l măsura permanent....

Virusul care ucide umanitatea: superficialitatea:((

2011-10-06T12:01:00.000-07:00

Sunt situații în viață când ești în punctul de a renunța la tot, dar ți-e milă de fiecare cărămidă pe care ai ridicat-o. Atunci, parcă și o palmă dată peste obraz sau un picior în fund te-ar fi lăsat mai indiferent. Nu pot accepta ideea că superficialitatea acoperă umanitatea. Dar e din ce în ce mai usturătoare vibrația asta. Superficialitatea e prea prezentă în viețile noastre, e ca un virus care îți mânâncă fiecare piesă din calculator. E atît de ușor să anulezi vise, să destrami speranțe și planuri și mai ales să lovești acolo unde doare mai rău: în propriile realizări. Pentru ce? Pentru că de fapt nici nu-ți pasă că o faci sau nici măcar nu știi...Și dacă ai inversa rolurile? Să împletești de zor la un ciorap pînă cînd toată lumea începe să laude lucrarea și cineva bagă foarfecul în el ori măcar ciupește atît cît să se desprindă cîteva ochiuri. Ai reacționa bine? Ai avea goluri de regrete în stomac? Ți s-ar umple ochii de lacrimi? La ce bun? Pe cine ar interesa? Trăim într-o lume în care nimeni nu-ți vrea binele și nici măcar nu e interesat de prezența ta. E un punct de la care simți că tot o iei de la capăt. Iar capetele nu sunt întotdeauna plăcute. Nici finalurile, nici începuturile de drum. Pe cine interesează? Pe nimeni. Și atunci, de ce fac în așa fel încît să-ți clatine visele? La ce bun, așadar s-o iei de la capăt, să te implici pentru un nou început?

O revelație trezită la Biblioteca Județeană...

2011-10-02T08:19:00.000-07:00

Copiii sunt cele mai sincere ființe. După atitudinea lor îți dai seama dacă ceva e pe placul lor ori ba. E greu și ușor, din acest motiv, să lucrezi cu ei. E greu pentru că trebuie să ai har să te apropii de dorințele lor, de plăcerile lor, de nivelul lor de a percepe lumea. E ușor pentru că ai un feedback imediat la acțiunile pe care le întreprinzi și îi au în centrul lor pe copii. N-ai voie să minți în jocul lor pentru că ei simt când lucrurile nu au naturalețea pe care ei o degajă prin toți porii. N-ai nevoie de foarte multe analize pe comportamentul lor ca să înțelegi că unui copil nu-i place ori că e îndrăgostit de-a dreptul de un loc, de un lucru, etc. Copiii îți dau cele mai sincere răspunsuri și sunt, prin asta, cel mai corect feedback pe care îl poți avea în urma unei activități pe care o întrerpind. De ce spun asta?

Sâmbătă, împreună cu cinci dintre copiii care frecventează cursul de jurnalism pentru copii, am participat la cîteva dintre acțiunile pe care Biblioteca Județeană Mihai Eminescu le-a organizat cu ocazia evenimentului național Noaptea Bibliotecilor. Am vizitat ambele corpuri ale instituții din centrul orașului, deci cam toate secțiile care erau deschise sâmbătă seară. Nu i-am obligat să stea într-un loc. Au avut program de voie și libertate la protagoniștii interviurilor. Obligatoriu (deși e mult spus!) a fost ca fiecare să facă cel puțin un interviu de la acțiunea în cauză. Și au făcut. Unii chiar două-trei! Au participat la acțiunile de la sala de lectură. Au cercetat secția de Numismatică și Filatelie. Au stat de vorbă cu cei care s-au ocupat de program. Au dat curs invitației de a vizita secția de Împrumut Adulți. Aici, cred că s-a întâmplat ceva despre care aș spune că reprezintă scopul acestor acțiuni. Cred că pentru orice părinte sau dascăl, cel mai greu lucru, astăzi, este să-l determine pe cel mic să prindă cît mai mult gustul lecturii, al căților și mai puțin al calculatorului. Lupta dintre calculator și carte e, din păcate, puternică, iar calculatorul se dovedește un inamic rapace al cărții. Totuși, sâmbătă, am trăit o oarecare revelație: copiii-reporteri, așa cum le zic eu, au prins gustul cărților, s-au simțit atrași de rafturile acelea pline de cărți, de scara care te ridică până la ultimul raft al bibliotecii, de încăperile mici și întunecoase unde zac mii de cărți, de mirosul acela de carte veche și de odaie plină de cărți. Cred că s-au simțit atrași de faptul că descoperiseră altceva decât ceea ce văd, simt, aud permanent. "Parcă suntem într-o lume a cărților", a spus unul dintre ei. Și toți au încurajat expresia cu da-uri prelungi! Faptul că nu le-a interzis nimeni accesul într-o zonă în care, în celelalte zile, nu le e permis, i-a încurajat, iar asta a dus cu sine la plăcerea de a citi titlurile din raft, de a alege cărți. Și la concluzia, care pe mine m-a impresionat, de fapt la dorința de a-și face/reînnoi permis la Bibliotecă pentru a putea lua cărți acasă pentru a le citi. Iar asta nu poate fi decât principalul câștig al acestor acțiuni! Copiii au nevoie de lectură, dar trebuie lăsați s-o descopere singuri, nu obligați să prindă gust de ea!

Cenzură peste plăcerea de a difuza ce-ţi place

2011-09-30T01:30:00.000-07:00

Mai demult, într-un articol publicat în Libertatea, când presa vuia de moartea surprinzătoare a Mădălinei Manole, Cătălin Măruţă întreba retoric dacă cei care acuză presa pentru că nu difuzează artişti din generaţia Mădălinei au cumpărat CDurile lor. M-am simţit atacată de declaraţia asta pentru că, la rîndul meu, am susţinut vina presei pentru acest lucru şi scriam aici pe blog că sunt printre cei care, atunci cînd îmi place un artist, un album îl cumpăr pentru că prefer să am CDul lui original. Marţi, la emisiunea "Vocea României" (PROTV), printre concurenţii prezenţi a fost şi Dragoş Chircu. Băiatul a impresionat. A uimit. A stîrnit o reacţie nemaipomenită! Au rămas de-a dreptul uluiţi cei trei din juriu pentru talentul şi vocea lui Dragoş. Dar, ce nu ştiu ei (sau poate au dat doar senzaţia!) e că băiatul acesta a obţinut în 2006 trofeul la Festivalul Mamaia, a participat la Cerbul de Aur de unde n-a plecat fără premiu, are un lung şir de premii...Dar ei nu l-au văzut pînă acum! De ce? Pentru că i-a interesat, nu? Nu am pretenţia ca laureaţii festivalurilor mari din ţară să semneze imediat un contract cu o casă de producţie, dar măcar să aibă acces la emisiuni. Să participe la emisiunile cu rating şi nu pentru că li s-a furat maşina sau pentru că au avut o aventura extraconjugală, ci pentru că au VOCE, au TALENT. Aşa se întâmpla în anii '80, '90 şi, de aceea astăzi avem embleme în muzică. Emblemele muzici româneşti sunt încă cele lansate atunci. Cât despre cei care au păşit pe continentul muzical în anii 2000, prefer să mă abţin! Din păcate, ei nu au parte de susţinerea mediatică pe care ar trebui s-o aibă. Să-i difuzăm pentru că au voci, pentru că au talent şi nu pentru că au compus o piesă în trendul actual indiferent că li se potriveşte sau nu. Altfel, ei, cei din presă vor ajunge să spună exact ceea ce Liana Stanciu a spus într-o emisiune TVR55, realizată în memoria lui Cornel Fugaru: "Îmi pare rău că nu l-am întîlnit niciodată, că nu i-am luat niciun interviu". Dar a oprit-o cineva în cei 20 de ani de cînd e om de radio? Poate, doar sistemul. Poate, doar cerinţele locului de muncă... Dar asta e trist, căci seamănă, ca două picături de apă, cu cenzura de dinainte de '89. Ne cenzurăm ca ziarişti plăcerea de a asculta şi difuza ce ne place de fapt doar pentru că şefimea crede că ...asta se cere! E trist pentru că astfel pierdem valori, pierdem voci care pot constitui modelele adevărate ale noilor generaţii. Altfel, să nu ne mire nici rezultatele de la Bacul de anul acesta şi nici comportamentul deşucheat al tinerilor de azi. E numai vina celor care au şansa să formeze viitoarele şi actualele modele!

Iubire-n țărm de mare...

2011-09-28T15:34:00.000-07:00

Nisipul se împrăștiase sub tălpile pe care abia le simțeam. Nu mai era fierbinte. Era ud și cald. Un val de mare îi îmbrățișă sclipirea. Când raze de soare se scaldă în valurile mării, marea se îndrăgostește ca o nebună de firele de nisip cald. Umbra oricărei tălpi se transformă în piticul arțăgos care se urcă în creierul mării. Literele de-o șchioapă scrijelite pe nisipul umed de o mână atinsă de Cupidon lovesc sufletul care blochează frenezia dansului cu care marea își seduce amanții. Ea, o amantă invincibilă, iubește cu nesaț, nisipul pe care-l ucide în privirile răzlețe,timide și împovărate. Muzica din ea e un vals continuu când pe nisip se aștern lumini de stele și un ritm neînțeles și un bucium trist când se zoresc prea mulți să-l bată în castele și figuri de plastic. E o poezie întreaga mare albastră când însăși luna trece și-și cântă serenada de doi într-o iubire. E un vers, o patimă, un gând, o lacrimă, un zâmbet.... E ea, amanta. E el, iubitul la un țărm de mare.

Navigare și audiție plăcută

2011-09-28T15:02:00.000-07:00

Mi-am dorit demult să stau în pat, noaptea tîrziu, sub plapumă, cu laptopul în brațe și să ascult muzică. Pînă acum vreo lună aveam doar calculator și mi se părea un pic cam greu de realizat procurarea unui laptop. Visul mi s-a împlinit! Da, știu. E un vis un pic prostesc, dar m-am gîndit mereu că e maximum de comoditate să stai în pat și să ai lumea în brațe. Să comunici cu lumea, să știi ce s-a întâmplat prin lume, să scrii pe blog, să pierzi vremea fără să te stresezi pentru un atare lucru. Cred că prezentul și viitorul tehnologiei moderne aparțin acestui calculator portabil. Calculatorul de birou nu-ți oferă imensa cantitate de comoditate și servicii pe care le primești din partea acestui aparat. Pare o pledoarie pe care o aduc acestei invenții, dar am simțit nevoia să mă exprim și să-mi manifest bucuria că, da, în sfârșit stau cu laptopul în brațe, sub plapumă, ascult muzică (românească!) și e doar 1 noaptea. Pînă la 3.oo mai e... Noapte buna! Iar mie navigare și audiție placute...

Iubesc pentru că trăiesc

2011-09-27T10:01:00.000-07:00

Din când în când iubești. Dar cum ți se pare ideea că, de fapt iubești tot timpul. E nedrept să spui că nu-ți iubești mama și tata decît uneori sau că nu iubești să ți se întâmple lucruri frumoase. A iubi e sinonimul fericit al vieții! Fără iubire suntem niste pioni pe tabla vieții. Viața se trăiește cu pasiune, cu iubire și optimism. Nu-i așa că trăiești mai intens și ziua are un sens când trăiești pentru ceva ori ce-ți place să faci? Asta, indiferent că acel ceva e propriul tău copil, e propria ta profesie, e omul iubit, e școala, e ...ceea ce simți că te determină să te trezești dimineața în zori, să te întorci acasă tîrziu, să petreci cît mai mult timp în preajma acelui ceva.

M-am gândit să-mi lansez o provocare. Cică, e un fel de energizant al sufletului...Deci, ce iubesc?Le pun într-o ordine aleatorie...
Iubesc copiii
Iubesc cartea
Iubesc florile
Iubesc natura
Iubesc animalele
Iubesc oamenii
Iubesc câțiva oameni dragi
Iubesc Franța și limba franceză și muzica franceză
Iubesc muzica româneasca
Iubesc jurnalismul
Iubesc libertatea
Iubesc ...

...mă mai gîndesc...deja știu că, da IUBESC pentru că trăiesc!

Cân aripi îți cresc...

2011-09-12T10:00:00.000-07:00

Când aripi îți cresc, sufletul, propriul trup, își oglindește-n curcubeul unei priviri...
Când aripi îți cresc, rădăcini de vis sapi în curtea propriului eu,
Când aripi îți cresc, izor de lumini și albastre tăceri se întind peste cerul sufletului cu stele încărcat
Când aripi îți cresc, un pumn de speranțe se frânge-n chipul tău,
Când aripi îți cresc, devii obsedat de chinul fericirii,
Când aripi îți cresc, te zbați între putință și faimă
Când aripi îți cresc, trăirile se contopesc cu propriul tău vis
Și visul transcede în propria-ți realitate...
Când aripi îți cresc....

Aventura estivală a micilor reporteri, o experiență unică pentru mine

2011-09-08T08:49:00.001-07:00

Vara aceasta, mi-am împlinit un vis pe care l-am avut din adolescență pentru că, înainte de a urma drumul acesta al jurnalismului, mi-am dorit cu ardoare să devin profesoară. Mi-a plăcut încă de când am început să studiez, clasa a IV-a, limba franceză. În liceu, era materia cu care îmi începeam temele de acasă, pentru că, pur și simplu, mă relaxau. Nu mi s-au părut niciodată dificile orele de limba franceză. Nici măcar atunci când tremuram pentru că mi-era teamă să nu uit, în fața profesoarei, rădăcina unui verb neregulat. Mi-am dorit să devin profesoară de limba franceză. Aceasta a fost idealul care mi-a conturat anii de liceu. N-a fost să fie. Mai târziu, Dumnezeu a ales pentru mine altceva. A știut El că altceva trebuie să fac eu. Dar, pentru că visele nu rămân neîmplinite atunci când le croșetezi pe suflet, vara asta, am avut parte de o creionare a dorinței din liceu. N-a fost să predau limba franceză; nu cred că ar mai fi cazul acum pentru că suntem pe drumuri paralele. Iubesc în continuare cultura și limba franceză; le ador aș spune, dar...atât. Ideea cu cursul de jurnalism mi-a venit prin primăvară, dar, ca orice idee care îmi vine, a bătătorit mult cărările sufletului până când a văzut lumina zilei. Ba chiar, la un moment dat, am renunțat convinsă fiind că e o "haină" prea mare pentru mine.

Prin iunie, s-a ivit proiectul Biblio-Vacanța cu cursuri estivale pentru copii și atunci, cu toată sfiala, am aruncat ideea. Aveam mereu convingerea unui refuz că, deh! alții mai "înalți" ca mine o pot face. Am avut însă plăcerea să constat că propunerea mea a fost îmbrățișată cu entuziasm și, astfel, ideea mea din primăvară s-a reactivat. Fuziona chiar puternic cu o efervescență de dorință și bucurie. Am știut de la început că va fi un proiect de voluntariat. Nu m-a deranjat. Din contra. Am vrut să ating aripile visului adolescentin. Le-am atins și am câștigat o cantitate dublă de energie (față de cît aveam eu!), m-am încărcat cu optimism și m-am întărit cu o doză suplimentară de entuziasm. A lucra cu copiii e fascinant. Ei sunt sinceri și loiali. Au o perspectivă aparte asupra vieții pe care n-ai cum s-o eviți; e un pic naivă,dar nu atât încât să nu-ți pese de ideile lor. A știi că ai pus o pietricică pe piedestalul unui copil care nu e al tău e dincolo de cuvinte. Am avut parte de câțiva copii foarte buni; m-aș bucura din suflet să continuăm acest traseu estival. Au participat cu suflet și dorința de a învăța. S-au implicat și și-au dorit mereu să fie mai buni. Au cunoscut personalități ale orașului și au intrat în contact cu evenimentele care au avut loc în perioada vacanței. Și-au făcut prieteni noi despre care au scris. Au descoperit o nouă viziune a vieții. Am încă în cap mulțumirea unui părinte: "de când face acest curs, se uită în dicționar să vadă dacă e corect cuvântul, ce înseamnă... ". De fapt, cred că acesta, fără alte cuvinte, a fost și scopul acestui curs. E important ca cei mici să fie determinați să aleagă calea studiului și, dacă o fac cu plăcerea cu care, la vîrstele mici se joacă, atunci "bătălia" cu timpul și propriile idealuri e câștigată. Sinceritatea lor e copleșitoare și tu ca adult ai datoria de a răspunde cu aceeași monedă pentru a rămâne prietenul lor pe viață. Nu-mi rămâne decît să le mulțumesc micilor mei reporteri cu care sper să rămân prietenă mereu. Am să-i numesc aici pe cei care au rămas până la final alături de mine și mi-au demonstrat că ce am început în iulie a însemnat ceva în sufletul lor:

Ioana Frăsinescu, Daria Ichim, Elena Viziteu, Karina Todireanu, Elena Stroici, Ilinca Brehuescu, Ioana Ivancov, Mihai Enache, Raluca Balan, Ramona Lupu, Ilinca Prisacariu, Ștefana Sorohan, Carla David dar și Maria Hrițcu (mai nou venită în grup!) ori Ruxandra Gheorghiță-Ruxi (pe care o aștept din nou printre noi!). (ordinea e aleatorie!) Tuturor le mulțumesc și sper să continuăm aventura estivală din 2011.

Povestea care a început la 5 septembrie....;))

2011-09-05T08:58:00.000-07:00

Încă un 5 septembrie. Al 14-lea de atunci. În fiecare an, când scriu data asta, tresar. Nu pentru că se lasă rece și ziua e mai scurtă decît acum cîteva săptămâni. Nu. Am brusc revelația că a mai trecut un an de când am trăit prima experiență live a idolului. A fost primul concert live pe care l-am văzut. A fost prima întîlnire ratată:)) cu el. A fost un drum lung și obositor pentru că, da, întotdeauna prima dată presupune un efort, judecat mai târziu, ca inuman. A fost un vis împlinit: primul dintr-un șir pe care îl pregătisem vieții. A fost o armonie de sentimente frumoase. A fost începutul unei cărți care nu s-a închis. A fost puțină naivitate, dar, da, din cea pe care o acceptăm, căci e plăcut să trăiești puțin cu capul în nori, la 17 ani. A fost o pagină care s-a scris în suflet. A fost zâmbet. Au fost și fluturi. A fost instinct.
***
Dimineață. Devreme, mult prea devreme. Drum lung. Galați. Sala Polivalentă. Concert. De fapt, un recital în cadrul unui festival de muzică. Nu se mai ține, astăzi, acel festival. Au fost cântecele pe care, până atunci, le ascultam de la radio, de la televizor, de pe caseta ascultată până la epuizare. Au fost și lacrimi și emoții. A fost un gol în stomac. A fost și teama, la final, de a nu îndrăzni prea mult. Se terminase frumos. La final, a fost extazul unei seri pe care n-o mai trăisem până atunci și care, venise după unul ratat, nu prea departe de acesta. N-a mai fost putere pentru curajul de a cere măcar un minut din aerul lui, respirat cît mai aproape. Am plecat cu gîndul doar că acela nu va fi ultimul concert, ultima întâlnire. Și chiar n-a fost... Povestea continuă și azi! Fusese doar introducerea....

Timp pentru anotimp...

2011-08-21T04:00:00.000-07:00

Vara e pe sfârşite. Uneori am senzaţia că abia trebuie să vină. Alteori, mi-e greu să cred ca a trecut. Mănânc o felie de pepene roşu şi savurez încă vara. Îmi ung o felie de pâine neagră cu salată de vinete şi simt în stomac sfîrşitul de august. Regret din nou că arzătorul meu anotimp m-a alergat prea repede şi nu l-am simţit cum îmi plănuisesc la fiecare final de iarnă. Doar două săptămâni şi fila lui august din calendar va cădea. Doar câteva zile.... Timpul trece înfiorător de repede. În copilărie, verile erau lungi căci, pe la sfîrşit de august, abia aşteptam 15 septembrie. Mi se făcea un fel de dor de şcoală... Astăzi, e iunie şi multe prea repede, copiii se întorc din nou în bănci. E a acelaşi timp, aceeaşi perioadă, dar parcă, fără voia noastră, ne scurgem mai repede. Cu atît mai mult celebrul dicton "Trăieşte clipa!" îmi pare mai potrivit acum. Trăim prea repede că e păcat să nu simţim şi noi mai puternic ceea ce viaţa ne oferă. Îmi propun, nu ca o promisiune, căci astea au un uşor iz de minciună, ci ca un gînd liniştitor să am timp mai mult şi pentru toamnă. Poate că, în felul ăsta o însor cu vara şi nu o va mai fugări cu atîta dumănie....

AROGANŢA

2011-08-20T02:27:00.000-07:00

Aroganţa semenilor este, după mine cel mai mare defect şi cu siguranţă, arma cu care poţi distruge omenirea. Lucruri construite frumos, cu migală, răbdare şi bun-simţ pot fi anulate de o obrăznicie aruncată de cineva într-un firesc pe care el îl trăieşte zilnic. Mă înţeapă privirea când remarc că tot mai mulţi copii sunt crescuţi sub acest cer numit AROGANŢĂ. Ieri, în încercarea de a-mi contacta câţiva din protagoniştii unui spectacol, am simţit acest sentiment pentru că, da, aroganţa poate fi şi o stare, un sentiment pe care-l nutreşte un om. Un om arogant e urât în faţa celorlalţi fără ca el să realizeze acest lucru. Şi chiar dacă o realizează, nu-i pasă. Un om arogant e ca un om la 30 de ani plin de riduri, dar el se simte tânăr şi vesel. Un om arogant e un copil cu ruj pe buze. Un om arogant e un cîntec în care strofele n-au nicio legătură cu melodia. Un om arogant e concluzia unui ritm neadecvat într-un program muzical. Ieri, aşa cum spuneam, am sunat, am vorbit. Mi-am dorit să fiu corectă cu acei copii care au premii sau apariţii importante în 2011. Şi sunt câţiva. Chiar mai mulţi decît cei la care m-am oprit. Fiind însă vacanţă, mulţi nu sunt în localitate când spectacolul va avea loc. Când aroganţa se aşază peste lucrurile făcute cu bun-simţ şi cu dragoste, lehamitea de a le face din nou e uriaşă. Ieri, la telefon mi s-a spus: "Pai, ce noi avem copii cu premii?!? Aveţi cu ce face spectacolul???". Iniţial, am rămas fără replică. Apoi, am spus doar doi dintre protagoniştii spectacolului şi, fără replică, a rămas interlocutorul meu. Şi interlocutorul acesta nu e altcineva decât părintele unuia dintre copiii pe care mi i-am propus să-i aduc în spectacolul talentelor din oraş remarcate în concursuri şi festivaluri... În condiţiile acestea, te întrebi dacă se merită să fii corect cu toţi copiii care au luat premii sau e bine să ai în vedere şi comportamentul lor şi al părinţilor lor de-a lungul timpului??? Asta, dacă nu vrei ca lehamitea să fie mai mare decît implicarea şi dorinţa de a face lucruri frumoase....

Dantela vieţii

2011-07-28T23:30:00.000-07:00

Când suntem copii, visele nu au margini. Copilăria e un palat construit cu vise şi iluzii, e dantela vieţii pe care o trăim. Visul e o iluzie înaripată, o culoare, un zbor, o săgeată, trei paşi.... Copilul e un tapet al destinului, în culori vesele. Copilul are dreptul oricînd la sinceritate, iar naivitatea îi e calitate firească. Visele sunt cartea lui de vizită şi, ele n-au prea multe în comun cu realitatea celor gârboviţi de probleme. Lor li se iartă imprudenţa de a visa peste măsură şi sunt consideraţi fascinanţi în desenul pe care îl trăiesc. Copiii au în lumea lor aripi, păsări albe, soare, petale şi îngeri. Ei cred în poveşti şi vor să ajungă zmei, zâne, prinţi şi feţi-frumoşi. Ei se văd logodiţi cu Ileana-Cosânzeana sau trăiesc în visul lor până la adînci bătrâneţi alături de un prinţ despre care bunicul le-a citit la culcare. Copiii trăiesc totul la superlativ şi asta le face lumea mirifică şi demnă de prelungit cît mai mult posibil. Lumea lor nu se va mai întoarce şi va fi mereu amintirea cea mai frumoasă a vieţii. Pentru cei mai mulţi! Sunt, din nefericire, şi aici excepţii....

Emoţie...

2011-07-27T03:44:00.000-07:00

Frumos, suspin, vibrare, amintire, cântec, lacrimă, telefon, gând, nedumerire, poveste, versuri, timp, melodie, glas, mama, pădure, mare, glob, zambilă, pepene, stilou, întâlnire, sărut, lumină, joc, copii, bătrân, film, scrisoare.... curg pe ferestrele sufletului care se unduieşte.

din auzite :p

2011-07-25T10:13:00.001-07:00

...au unii o forţă în timbrul lor vocal cu care pot stăpâni şi dragostea şi timpul.

Miros de portocale în plină zi caniculară...

2011-07-23T02:52:00.000-07:00

E bizar să mănânci, în mijloc de vară, portocale. Astăzi, am desfăcut una şi, storcându-i zeama, am declanşat un miros care mi-a trezit amintirea unui Crăciun cu mosul care bate la uşă, cu daruri, cu masa plină de bunătăţi, cu bradul cel verde încărcat cu mult roşu, cu zăpadă şi copiii care se bulgăresc în troienele cât casa. E ciudat, gândeam eu, în timp ce savuram portocala, ca în sezonul pepenilor ori al caiselor şi al piersicilor, să mai poţi găsi aroma sărbătorilor de iarnă. E ca şi când l-am servi pe Moş Crăciun, în plină iarnă, cu caise, cu cireşe sau căpşuni şi asta, fără a le decongela... Miroase a portocale pe degetele mele şi parcă mi-e puţin dor de poveştile la gura sobei, chiar dacă încă implor vara să mai rămână lângă mine. Încă îmi doresc să simt miros de arşiţă şi să mă balonez cu pepene roşu, să mănânc piersici şi să mă scald în apa unei mări calde. Încă nu m-am săturat de răsfăţul unor raze de soare fierbinte ori de o ceaşcă rece de ceai, de gheaţa care îmi abureşte paharul de vin, de cupa de îngheţată cu vanilie, fructe exotice şi mult lapte. Vara e o realitate de care încă nu m-am săturat, chiar şi cu aroma unei coji de portocale, în plină zi caniculară....

Gazetarii de ieri, gazetarii de azi...

2011-07-17T05:28:00.000-07:00

Citesc cartea dedicată Nadiei, scrisă de gazetarul Ioan Chirilă şi fac o pauză acum căci m-a impresionat un fapt. Cartea în sine e impresionantă atât prin scriitură cât mai ales prin performanţele Nadiei. Recomand cartea celor care, ca şi mine, erau prea copii atunci ca să înţeleagă drumul Nadiei spre gloria care i-a lipit definitiv numele în istoria sportului mondial. Am rămas impresionată de interesul pe care gazetarii de atunci îl acordau acestor performanţe. Aşteaptau ore întregi la cafenelele de la aeroport sosirea avionului cu performerii sportivi pentru a obţine informaţii de preţ, fotografii cât mai fireşti pentru a detalia victoria copiilor, a stelelor de mâine. Nu furau clipe din viaţa privată. Aproape că aceste detalii erau insinifiante! Astăzi, e invers şi e aşa de trist! Mă gândesc că e şi asta o cauză pentru care demult nu se mai naşte o NADIA. Sau măcar o Răducan ori o Miloşovici. Asta, ca să rămânem strict în sectorul gimnasticii româneşti de renume mondial. Caci, în sine, subiectul poate fi extins cu uşurinţă către toate domeniile... Gazetarii de azi nu mai sunt interesaţi să fie mândri că au pus semnătura pe clădirea soclului unui viitor MARE ROMÂN! Iar asta face ca generaţiile să-şi piardă esenţa neavând repere de calitate şi valori pe care să le urmeze, să le admire, să le calce pe urme. Abia dacă apucă să-i cunoască pe cei ce au fost...

Nadia şi jocurile copilăriei comuniste...

2011-07-14T08:55:00.000-07:00

În anii '80, nu exista calculator, iar televizorul nu oferea prea multe alternative de petrecere a timpului liber pentru copii. Micuţii regimului ceauşist îşi petreceau copilăria cu cheia de gât, în faţa blocului, jucând celebrele "Ţară, ţară vrem ostaşi", "De-a v-aţi ascunselea", "Trecea un prinţ călare", "Aţa", "Raţele şi vânătorii", "Hoţii şi vardiştii", "Împărate, împărtate, câţi paşi îmi dai" sau "Flori, fete şi băieţi, melodii sau cântăreţi". Jocurile acestea umpleau copilăria puştilor, care au cunoscut-o pe Mihaela, pe Sandy Bell, au petrecut cu Tom şi Jerry, au fost fascinaţi de celebra emisiune "Lumea copiilor", cu zâmbet şi bucurie. Energia lor era inepuizabilă. Nimic nu le stătea în calea celebrului îndemn "Hai, afară!" sau "O lăsaţi pe X la joacă?"... Copilăria era de-adevăratelea. Nu avea riduri şi realitatea părea un vis pe care îl jucau. Nu aveau griji. Nu îi interesa ce salariu are mama sau cât şi de unde câştigă tata. Între toate bucuriile produse de imaginaţia şi zburdălnicia ştrengarilor, una strălucea. Era perioada de glorie a Nadiei Comăneci! Montreal. Nota 1.00. Acel 1 care a dat peste cap tehnologia mondială. Fetiţele de atunci descopereau primele figuri ale gimnasticii. Toate visau că vor fi la un moment dat Nadia! Visau şi îşi imaginau că sunt deja marea campioană a României. Parcelele de pământ din faţa blocului se transformau brusc în sălile de gimnastică în care lucra Nadia şi colegele ei, iar fetele îşi imaginau ori chiar o trasau cu cretă, celebra punte a suspinelor unde imitau exerciţiile Nadiei şi a celorlalte fete de aur ale gimnasticii româneşti. Cel mai uşor erau de imaginat exerciţiile de la sol. Copilele imaginau antrenamentele făcute de celebrele gimnaste din care nu lipseau roata, lenta sau diferite tumbe şi sărituri care se finalizau cu aterizările asemănătoare idolilor lor. Se ambiţionau să le iasă chiar dacă uneori cu dureri mari! Căderile şi loviturile nu erau uşoare chiar dacă era o joacă. Niciuna din noi nu plângea. Vroiau toate să fie Nadia, Daniela Silivaş şi celelalte fete. N-am ştiut să fac niciodată roata. Nu mi-a ieşit niciodată şi le-am invidiat pe prietenele mele de joacă, pe verişoarele mele cu care imaginam, în curtea bunicii, sala de la Montreal că le ieşea acest element, dar aveam ambiţie să reuşesc în alte exerciţii. N-am uitat nici azi cazanul pe care bunica ni-l scotea în curte ca să ne bălăcim vara. Era un cazan pe care îl transformam şi-n celebra bârna. N-avea mai mult de un deget grosime la margine, dar eu mă ambiţionam să arăt că pot mai mult decât o banală roată. Pentru mine, menţinerea echilibrului pe marginea aceea extrem de îngustă era net superioară celorlalte exerciţii. Şi-mi ieşea chiar dacă stresul celor din jur, ca nu cumva să mă aleg cu vreo fractură, era imens. Eu ştiam una şi bună. Eram Daniela Silivaş şi competiţia noastră era importantă! Copilăria între jocurile din faţa blocului şi cel de-a fi Nadia ori celelalte gimnaste a dezvoltat în copiii epocii de aur imaginaţia, inventivitatea, spiritul de echipă, ambiţia şi dorinţa de a fi mereu printre primii. Copiii de azi nu mai au nici modele, nici jocuri, nici inocenţă pură. Totul se învârte în jurul unui calculator care, da, îi dezvoltă mai repede intelectual, dar în acelaşi timp, îi maturizează cu viteza gândului. Ard prea curând etape din cel mai frumos capitol al vieţii: COPILĂRIA.

Superficialitatea care ne ucide...

2011-07-13T11:39:00.000-07:00

Citesc un titlu de presă, în seara zilei când marele compozitor Cornel Fugaru a plecat la îngeri: "Ascultă aici piese compuse de Cornel Fugaru". Mulţi din cei care citesc publicaţia respectivă poate că nici nu ştiu cine e. Află acum, mai tineri fiind, că a fost un imens compozitor, că a fost printre aceia care au scris cu sufletul şi a născut atâtea şlagăre. Le-a născut, având lângă el doar o voce excepţională, un textier remarcabil şi o inspiraţie născută din divina comuniune între suflet şi Dumnezeu. M-au usturat ochii, citind îndemnul publicaţiei respective şi m-au usturat, nu pentru că ar trebui să-mi schimb dioptriile la ochelari ci de durere. Mă jenez în faţa ignoranţei şi a indiferenţei pe care o avem faţă de propriile noastre valori. Un radio ne invită mereu să ascultăm "cea mai bună muzică din anii 80 şi până în prezent", dar pentru ei aceasta e doar muzica străină; compozitorii români nu se regăsesc în această sintagmă folosită drept reclamă. Ar spune unii: "lasă, bine că se dă şi acum!". Nu e corect. Aşteptăm să nu mai fie şi apoi îi venerăm! Înţeleg apetitul ziariştilor pentru ştirile morbide pentru că, deşi e trist, moartea unei personalităţi vinde! Dar, haideţi s-o facem, întrebându-ne cât am contribuit la promovarea, la susţinerea, la alcătuirea unui liant între mine, gazetarul şi el, omul de muzică, atâta cât timp cât el a trăit. Ştie el, ziaristul câte frustrări, tristeţi, dureri n-a înghiţit muzicianul plecat Dincolo pentru că n-a mai scris din cauza saturaţiei de a mai aştepta ca muzica lui să capete interesul celui ajuns la microfon, celui care are responsabilitatea sau măcar curiozitatea de a difuza, de a urmări reacţii? E drept că avem dreptul să difuzăm orice, dar e admirabil să poţi crea culturi muzicale diferite, să nu te plafonezi într-o direcţie, într-un trend venerat pentru un timp care nu va zace în istorie. E drept că suntem captivi unei agitaţii trepidante, unei lumi din ce în ce mai superficiale, dar ne putem vindeca de uşurinţa lucurului făcut prin a deschide ochii, urechile, prin a îmbrăţişa şi alte zone muzicale. Asta, ca să rămân în sfera aceasta! Superficialitatea românească se regăseşte din nefericire peste tot. Ne ucide zilnic puţin cât puţin... Şansa de vindecare e doar în propria noastră fiinţă. Trebuie doar s-o găsim, s-o vedem!

Vis vs. pasiune

2011-07-12T04:10:00.000-07:00

Pe aripile unui vis zburdă dement flăcările unei pasiuni ascunse în trestia gîndurilor. Coboară încet pe pământ şi se loveşte terifiant de ceaţa unei priviri oarbe. Îşi macină tumultul în tăceri şi strigăte halucinante. Se topeşte-n ţurţurii zilei şi dispare-ntr-o secundă prin deznădejdea firii. Se risipeşte-n fumul disperării şi se prelinge pe fereastra unui suflet cu aripi ce îi pot renaşte himera.

Învaţă să fii jurnalist! Învaţă să promovezi valoarea!

2011-07-08T02:41:00.000-07:00

Nu-mi propun să fiu profesoară. Nu voi preda în modul clasic. Nici nu ştiu dacă o voi face vreodată. Nu voi încerca să sufoc cu definiţii şi teorii pe care nici eu nu le văd întotdeauna necesare în demersul unui jurnalist de a se informa. E un curs de vară şi atât! Îmi plac copiii şi uneori isteţimea lor mă surprinde la modul cel mai plăcut. Îmi place să ştiu că sunt preocupaţi să desfăşoare şi alte activităţi decît a privi la televizor şi a te juca pe computer. Calculatorul şi televizorul sunt atît de nocive, folosite în exces! E clar că nu-i poţi anula copilului de azi întâlnirea cu calculatorul. Dar e bine ca el să ştie că socializarea virtuală nu e acelaşi lucru cu întâlnirea în parc cu prietenii, cu o oră petrecută alături de alţi prieteni printre culorile unei coli de desen, citind, scriind, petrecându-şi timpul cu jocurile copilăriei sau creând poveşti care să sporească imaginaţia. Acesta a fost scopul iniţial! Mi-ar plăcea ca micii reporteri, aşa cum le-am zis eu, să fie încurajaţi de ideea că siteul lor (care va constitui finalitatea acţiunii!) poate fi privit ca o sursă alternativă de ştiri, de informaţii. Să fie motivaţi să-şi promoveze activităţile şi evenimentele din şcoala lor, din cartierul lor, din mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Determinarea cu care ei vor lucra va duce la continuarea acestui proiect. "Micii Reporteri" nu e un curs savant! E ghidat doar de decenţa şi bunul-simţ de a trezi interesul pentru cunoaştere în mintea şi sufletul celor mici, încă nelovite de viruşii realităţii. "Micii Reporteri" încearcă să-i obişnuiască pe cei mici cu conceptul de valoare....

"Micii Reporteri" este un proiect al Asociaţiei Culturale "Adrian Enache", în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu", în cadrul BibilioVacanţa. Detalii pe www.asociatie.adrianenache.ro

Arătătorul comunist

2011-07-04T05:31:00.000-07:00

Am citit recent, pe un blog, un articol despre o doamnă învăţătoare care îşi bătea copiii la palmă cu un arătător ascuţit la capăt. Părea, după forma expresiei blogului că autorul lui a copilărit în comunism, în anii aceia în care ţi-era frică să spui dacă ţi se întîmpla ceva rău. Citind, am avut un deja-vu! Am avut parte în primii patru ani de studiu de două învăţătoare şi mă bucur că s-a întîmplat aşa pentru că altfel nu aş fi avut nici cea mai mică amintire frumoasă din ciclul primar. În primii trei ani, din nefericire, nu m-am aflat în eşalonul de copii ai căror părinţi proveneau din anturajul apropiat al "tovarăşei". Simţeam cum notele se umflau un pic, uneori fără să mai fiu ascultată, cînd tata, pentru că era în domeniu, ajuta la îmbunătăţiri prin clasă: draperie la geam, tabla pictată cu rânduri ca la caiet, etc- era chemat să ne dea o mână de ajutor. În rest, am amintirea acelui arătător care a fost descris perfect de bloggerul amintit. Am citit fuga-fuga textul lui crezînd că e vreun coleg....Dar nu. Era un alt copil, o altă învăţătoare. Şi tot aşa! Ca noi au fost însă mulţi! Era o practică (şi cred că mai e...) pentru tovarăşele noastre să ne altoiască dacă nu ştiam o înmulţire. Deşi corecţia aplicată unui elev se face în carnetul lui de elevi, în catalog pentru că de aia s-a inventat... N-am luat bătaie de la "tovarăşa" decât o dată dar mi-a fost suficient ca să tremur numai când colegii mei erau scoşi pentru aceeaşi ispravă. Şi tremuram de-a binelea. Îmi transpirau mâinile şi mereu vroiam la baie cînd se mai producea o bătaie. A fost şi singura bătaie luată în viaţa mea căci mama şi tata n-au tras niciodată în mine. Au avut alte argumente cu care să mă motiveze spre a fi un om cu carte. Nu bătaia! Dar bătaia "tovarăşei" o ţin minte căci îmi înviniţise mânuţa sub uniforma aceea cu pătrăţele. Nu mi-a lăsat nicio amintire plăcută prima mea doamnă! Eu, învăţătoare am avut abia în clasa a IV-a şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia, chiar şi aşa pentru un an, să descopăr "comoara" pe care orice copil de la învăţământul primar ar trebui s-o descopere. Fără bătăie, fără a ridica vreodată glasul (deşi ar fi avut pentru ce!), doamna din clasa a IV-a mi-a ridicat moralul, mi-a trezit încrederea în propriile mele forţe, m-a încurajat şi m-a făcut să am drag de carte...Îmi amintesc şi acum cărţile acelea mari cu voievozi din care doamna mă punea să citesc cu voce tare, pentru colegi, la orele de lectură, lucru care la început mă mirase enorm. Nu puteam să cred că eu citeam în public! Dar, da, doamna din clasa a IV-a a ştiut că am nevoie de asta pentru că încrederea în propriile mele forţe era practic ştirbită... Sunt multe exemplele bune pe care aş putea să le dau despre doamna din clasa a IV pentru că m-au marcat. Le-am reţinut la fel cum am în minte imaginea arătătorului cu vârf şi vopsit la capăt. Era arătătorul pentru hartă. Şi doamna din clasa a IV-a îl avea dar îl folosea strict la orele de geografie. N-a dat niciodată în elevi chiar dacă pe mine, o vreme, lucrul acesta m-a mirat atunci. La doamna din clasa a IV-a am învăţat că e nevoie de multă afecţiune din partea ta ca dascăl pentru ca elevul să prindă drag de carte... Şi aşa e, comparând cele două regimuri pe care le-am descris în linii mari.

Antract a lansat o nouă piesă. Îmi place!!!

2011-06-30T11:39:00.000-07:00

Îmi place noul single lansat de Antract, intitulat LUCID! Mă bucur că i-am ajutat pe băieţi cât am putut la promovarea campaniei lor de lansare al noului single.FELICITARI pentru ideea de promovare. FELICITARI pentru piesă! Îmi place mult!

Din ciclul: Piese lansate la "Mamaia"

2011-06-29T12:08:00.000-07:00

Cam aşa se compunea în 1999 la Festivalul Mamaia. Mi-e dor sa aud astfel de creaţii la "Mamaia". Piesa aparţine lui Ionel Tudor şi a obţinut locul I la secţiunea Creaţie.

Poveste de demult. Şi totuşi...

2011-06-29T10:11:00.000-07:00

Ai uitat iar să-ţi iscăleşti sărutul,
L-am rătăcit ca deobicei
Printre cuvinte şi scântei
L-am îmbătat cu umbre zeci şi zeci,
I-am dat miros din trupul meu
Şi l-am ascuns într-un anume loc.

Plecaseşi când raza nopţii îşi trezi cortina
Şi visele îşi împleteau din stele a lor cunună
Cu realitate şi iluzii
Sorbind din fumu-iubirii născută între noi.

Nu mai ştiam de-i vis sau de-i aievea,
Era un basm
Sau propriul meu destin?

Mi-ai scris apoi
Să nu te uit
Să-ţi dau sărutul înapoi.
Nu mai ştiam nici unde e, nici dacă e al tău
Al cui era?

Trecuse timp peste amândoi
Semnasem deja condica vieţii
Şi o aveai şi tu pe a ta...
Dar amintirea nopţii
Cu mii de stele-n priviri
Ne subjugase întrutotul
Aproape fără ezitări
Şi loc de întrebări nu mai era.
Era povestea de demult. Şi totuşi cam de acum...

România e o ţară de talente. Ei şi ce? Cui îi pasă de ele?

2011-06-27T00:41:00.000-07:00

Nu mi s-a părut ieşit din comun faptul că Antena3 l-a invitat pe botoşăneanul Bogdan Ota. E un lucru firesc care, din păcate se întâmplă abia acum. E vina lor!!! Nici talentul băiatului nu e ieşit din sferele normalului cu toate că DA, E TALENTAT şi CLAR, merită să-şi facă o carieră în muzică pentru că talentul lui nu trebuie anulat de praful copiatoarelor pe care le-a cărat. Trist mi se pare faptul că noi, românii avem un dar absolut infect de a accepta nulităţile chiar şi numai pentru a face haz de ele (la urma urmei, la ce ne ajută asta??!) şi de a le trata ca vedete în faţa valorilor care ne pot aşeza ca un popor demn în faţa celorlalte popare. Nu vreau să mă gândesc câţi tineri talentaţi la fel ca Bogdan Ota nu mai are ţara asta pentru că, dacă o fac, mă apucă acel soi de pandalii amestecat cu o greaţă pe care le simţi numai atunci când încep celebrele emisiuni de mondenităţi. Nici presa din nefericire nu mai e interesată să scrie în termeni frumoşi, eleganţi, corecţi până la urmă, despre oameni care merită să fie ascultaţi într-o sala de concert. Ce am câştigat prin mediatizarea excesivă a tinerelor cu silicon care se întrec în bărbaţii cu care se culcă? Posibil un număr mai mare de cliente care au trecut pragul clinicilor de chirurgie estetică. Şi atât... În schimb, pierdem copii care se rătăcesc în drumul lor spre consacrare pentru că nu găsesc un punct de sprijin. E şi cazul băiatului Iustin Ianău de la "Românii au talent". Are o voce fabuloasă de contratenor, dar nimeni nu l-a văzut până când cei de la Pro TV au venit în oraşul lui... De ce?? Până la 16 nimeni nu l-a văzut; niciun profesor, nu l-a remarcat, niciun ziarist... Şi nici acum după câteva luni de la terminarea acelei emisiuni nu mai vorbeşte nimeni despre băiatul care a uimit cu vocea lui. Dimpotrivă, talentului a fost acoperit la fel ca înainte de subiectele ieftine de tabloid. Suntem stăpânii senzaţionalului penibil deşi mândria unui ziarist de a fi descoperit un tânăr talentat, de a-l ajuta în a-şi găsi un drum e incomensurabilă. Şi nu mă refer doar la cazurile de copii/tineri talentaţi. Să ne amintim de cazul Lucica Bunghez, femeia care purta o tumoare de 70 de kilograme. A fost şi reuşita unei ziariste care a promovat cazul şi care a trăit adevărata satisfacţie a meseriei de gazetar. Pentru că, dincolo de plăcerea de a scrie, nu cred că un ziarist bun nu urmăreşte să fie de folos comunităţii în care trăieşte.... Să ne imaginăm cum ar fi fost dacă talentul lui Bogdan Ota, al lui Iustin Ianău ar fi fost descoperiţ şi sprijiniţ, promovat... Dar e trist că ne trezim solidaritatea cu talentele născute în România (şi cîte sunt!!!) doar atunci când străinii ne ghiontesc, cînd lumea de-afară ne mustră că n-am făcut îndeajuns pentru ca ţara noastră să nu mai fie ţara columbenilor, a zăvorenilor, a ţiganilor, a masacrului de cîini, etc....

Superb!!!

2011-06-23T10:17:00.000-07:00

Je N'ai Que Mon Ame :

Puisqu'il faut dire, puisqu'il faut parler de soi
Puisque ton cœur ne brûle plus comme autrefois
Même si l'amour, je crois, ne se dit pas
Mais puisqu'il faut parler alors écoute-moi

Mais je n'ai que mon âme
Pour te parler de moi
Oh juste mon âme
Mon âme et ma voix
Si fragiles flammes
Au bout de mes doigts
Dérisoires armes
Pour parler de moi

Même si tu dis que je fais partie de toi
Que notre histoire nous suivra pas à pas
Je sais tellement que l'amour a ses lois
S'il faut le sauver alors écoute-moi

Mais je n'ai que mon âme
Pour te parler de moi
Oh juste mon âme
Mon âme et ma voix
Et mon corps qui s'enflamme
Au son de ta voix
Je ne suis qu'une femme
Qui t'aime tout bas

Mais que Dieu me damne
Si j'oublie ma voie
Que la vie me condamne
Si tu n'es plus ma loi
Et s'éteint cette flamme
Qui brûle pour toi
Je n'ai que mon âme
Pour parler de moi
Je n'ai que mon âme
Pour parler de moi

Basmul vieţii noastre...

2011-06-17T08:52:00.001-07:00

Azi a fost ultima zi de şcoală. Tuturor, cred că ziua asta ne trezeşte amintiri, iar cele mai puternice sunt acelea în care ne-am luat rămas bun de la doamna învăţătoare, de la doamna dirigintă, de la colegi. Nu cred sau e puţin probabil că, la final de liceu, când paginile catalogului au fost răsfoite pentru ultima oară să nu fi simţit cum ochii se umezesc. Am plâns şi eu atunci; nu că aş fi conştientizat la acel moment că anii de şcoală vor rămâne pentru totdeauna cei mai frumoşi, ci pentru că era un moment de despărţire. Din clipa aceea colegii, profesorii deveneau timpul trecut al existenţei noastre. Practic, se încheia o etapă şi începea Necunoscutul! Emoţii pentru bacalaureat, pentru facultate, emoţii pentru ce va urma în viaţa fiecăruia dintre noi. O teamă amestecată cu iluzii frământate în naivitate era tot ce marca sufletul şi mintea noastră la acea vreme. Aflaţi cumva la punctul 0 al existenţei noastre, ne-am fi dorit să prelungim povestea anilor de liceu şi în acelaşi timp să descoperim noile capitole ale vieţii noastre. Era imposibil gândul că de mâine, colegii cu care ai împărţit bucurii, lacrimi, petreceri, excursii devin o amintire, devin paginile unei etape a vieţii. Imposibilă era de fapt dorinţa de a continua în paralel! Fiecare a pornit pe un drum şi chiar dacă ne-am promis o revedere cândva, viaţa ne-a învăţat ulterior că realitatea e mai crudă decât visul naiv al adolescenţei; am fost nevoiţi să ne tot amânăm promisiunea aruncându-ne în păienjenişul vieţii. Anii de liceu sunt atât de frumoşi încât merită să trăieşti la maxim fiecare experienţă care îţi îmbogăţeşte existenţa în mod frumos. E important să participi la fiecare provocare lansată atâta timp cât ea nu dăunează organismului tău, cât nu te face mai bătrăn decât eşti. Navitatea acelor ani e fermecătoare şi noi eram senzaţionali prin ea. Astăzi, credulitatea de atunci a căpatat cearcăne şi e încrâncenată.Grija zilei de mâine a zugrăvit-o în culori parşive sau neutre.... De aceea, merită să trăieşti cu tot sufletul fiecare zi a ANILOR DE LICEU. Sunt, de fapt, alături de primii ani de şcoală, basmul vieţii noastre.

Emoţii la final de an şcolar....

2011-06-16T06:19:00.000-07:00

Emoţionant gestul unei învăţătoare din Botoşani. Bravo pentru astfel de dascăli. Fericiţi elevi!

Patru ani de bucurii şi reuşite se încheie astăzi printre lacrimi şi flori. Despărţirea de Doamna Învăţătoare are loc în aceste zile cu emoţii pentru ce va urma şi cu regrete pentru cea mai nevinovată perioadă din cariera de elev, aşa cum resimţim cu toţii aceşti ani. Momentul despărţirii de Doamna îmbracă felurite forme în şcolile botoşănene, una mai puţin obişnuită fiind cea a clasei a-IV-a B a şcolii generale cu clasele I-VIII nr. 11 din municipiul Botoşani. Filareta Rumega, învăţătoarea celor 32 de copii a pregătit, în producţie proprie, câte o carte pentru fiecare dintre încă-micuţii de care se desparte acum. Intitulată ”Lecţii de zbor, ani de biruinţă”, culegerea de adio va rămâne pentru fiecare copil un preţios tezaur de amintiri ce alătură fotografii, compuneri, diplome, desene şi gândurile de bun rămas puse pe hârtie de fiecare copil. ”Pe draga noastră doamnă o rugăm ca să ne ierte dacă în cei 4 ani de şcoală am făcut-o să ne certe!”, este un crâmpei din scrisoarea Adelei Bradu, una dintre elevele clasei. ” Doamna învăţătoare ne vorbeşte acum despre petrecerea de rămas bun, dar eu simt în sufletul meu de copil, o tristeţe imensă şi ştiu sigur că nu voi putea să îmi opresc lacrimile de despărţire. Lacrimile mele vor fi un mesaj pentru învăţătoarea mea dragă: Doamna, vă mulţumesc pentru tot.”, este şi mesajul lui Eduarg Ghiţun. Calităţile de dascăl ale doamnei Filareta Rumega i-au obligat şi pe părinţi să-i mulţumească acum pentru efortul depus în cei patru ani şi, de ce nu?, să-şi ceară scuze pentru neplăcerile create uneori. Succes tuturor!

Începe tu. Şi eu închei....

2011-06-14T10:19:00.000-07:00

Am cuvinte în suflet pe care aş vrea să le arunc în sufletul tău, dar mi-e teamă că ai să înţelegi iarăşi greşit; nu e decât o pură imaginaţie prinsă într-un cerc congruent al vieţii. Ne-am întâlnit atunci când eu număram stele; aflam că fiecare număr are strălucirea lui. Iar tu aflaseşi pentru prima dată că un cuvânt e scheletul unor litere aruncate. Ne-am răsucit atunci într-un dans al vorbelor pe care azi mi le descoperi cu naivitatea acelor ani. Cuvintele sunt încă în suflet dar mi-e teamă că ai să-mi rupi timpul pe care ador să-l petrecem împreună. Arunc priviri îndrăzneţe spre locurile pe care m-ai făcut să le îndrăgesc. Fac semne disperate spre albastrul ochilor tăi ca să te apropii şi îmi implor gândul să smulgă un refren al propriilor trăiri pentru a ne apropia paşii din nou. Am încă prea multe cuvinte şi ele se repetă. Se repetă întruna, aproape obsesiv, aproape cu disperare şi pandalii. Mi-ar trebui curaj şi puţină nesimţire, dar sunt prea decentă în propriul meu sos de sfială. Pur şi simplu, n-am ..... Mai bine, începe tu şi eu am să închei. Îmi pare că punctul e de gen feminin de fapt...

Fluturii şi ploaia...

2011-06-02T02:10:00.000-07:00

Când plouă, fluturii devin nervoşi; se închid la culoare şi îşi strîng aripile parcă de teamă că soarele nu le va mai usca coroana de mătase. Copila îl întrebă odată pe bunicul dacă fluturii sunt trişti.Şi bunicul îi răspunse cu privirea încă aţintită pe ziar: "Nu, fluturii sunt doar veseli; sunt prea coloraţi ca să citeşti pe ei durere". Şi atunci nepoata care strângea în pumn un fluture mic şi decolarat i-a zis: "Bunicule, dar uite fluturele meu nu mai are culoare, înseamnă că nu mai e fericit...". Bunicul lăsă ziarul deoparte, îşi scoase ochelarii şi ridicând sprînceana îşi privi îngăduitor nepoata. Afară, încă se mai simţea răcoarea adusă de stropii mari de ploaie, privirile oamenilor erau încă ude, iar copacii îşi aplecaseră coroana la pământ. "Fluturii, draga mea, sunt obosiţi; iar ploaia le-a lovit aripile". Fetiţa desfăcu pumnul ei mic şi văzu cum fluturele ei respira din greu. "Vezi, fata tati, fluturele tău e fericit acum; în pumnul tău e la fel de întuneric precum e ploaia care l-a lăsat fără aripi...". În momentul în care nepoata aşezase insecta pe iarba din curte, văzu cum fiecare culoare îşi reluă locul, iar aripile renăscuseră odată cu primele raze de soare de după curcubeu. Copacii îşi ridicaseră coroana, iar florile îşi croiseră volane de zâmbet. Fetiţa îşi îmbrăţişă bunicul; era fericită pentru că salvase fluturele de atacul pumnului ei mic...

Simplitatea unui domeniu complicat

2011-05-29T01:28:00.000-07:00

Nu-i adevărat că oricine poate face meseria de PR. Tot mai mulţi tineri sunt atraşi de relaţiile publice, creându-mi sentimentul că se aderă aici pentru că e un domeniu lejer în care aşteptările lor pot fi aplicate mai uşor la realitatea zilelor noastre. Greşit! Nu oricine poate fi specialist în relaţii publice, aşa cum nici oricine nu poate fi ziarist chiar dacă îi place mult să scrie. România s-a adaptat repede cerinţelor pe care le impune acest copil nou adoptat din Occidentul mult mai cernit. E plăcut să te trezeşti în scurt timp ca o persoană adulată. E un adevărat răsfăţ să vezi cum compania ta câştigă într-o perioadă scurtă de timp un val puternic de clienţi. Dar, ce te faci, când publicul te adoră într-o efervescenţă maximă doar pentru un timp. Apoi, reintri în anonimatul zăpuşit de rutină.... E condiţia unui PR ieftin căci relaţiile publice adevărate presupun talent şi implicare profundă asupra subiectului, iar toate astea nasc strategiile unei imagini pe care compania ori propria ta persoană o câştigă pe un timp îndelungat. Aşa cum pentru meseria de ziarist nu este suficientă plăcerea de a scrie, aşa şi în relaţiile publice contează instinctul. A aplica nişte reguli tocite pentru examenele de licenţă e anapoda realităţii. Se ştie chiar că mulţi ziarişti talentaţi n-au urmat o facultate de profil; ei sunt născuţi cu un talent nativ pentru "vînătoarea" de ştiri. Au un miros specific pentru zonele fierbinţi, pentru subiectele ce pot deschide pagina unui ziar. Nu orice subiect are calitatea de ştire de ziar/tv. Facultatea le ordonează puţin mintea şi îi cuprinde într-o pânză de reguli. În rest, totul în meseria lor, ţine de talentul de a simţi ceea ce ceilalţi ar fi interesaţi să citească. Iar pentru PR e musai talentul de a simţi ceea ce poate fi preluat. Cu cât detaliul e mai semnificativ cu atât relaţia dintre PR şi ziarist e mai închegată şi, deci un câştig pentru imagine... E vorba, deci de talent şi implicare pentru ca strategiile aplicate să aibă suflet! E exact ca în viaţă; pui suflet în bucătărie, la pregătirea mesei de prânz, vor ieşi bucate alese sau aloci toată atenţia şi pasiunea de care eşti capabil unui lucru, atunci acel lucru va ieşi precum ţi-ai dorit. Altfel, e superficial, efemer şi lipsit de "acel ceva" pe care îl cauţi ca sa dea viaţă... PRul nu e atât de simplu pe cât pare!

Lumini şi umbre

2011-05-20T11:12:00.000-07:00

Sunt o necunoscută. Mă ramnific într-o trestie de gânduri care-mi soarbe ultimele tăceri ale sufletului. Îmi dezbrac mintea de reprezentaţiile supreme ale unui film pe care l-am jucat după o prelungă aşteptare. Tresalt într-o mare de întrebări fără răspuns. Îmi desfac chipul în mii de bucăţi, neştiind încotro să-mi arunc visul. Transfigurată de fiecare clipă trecută, îmi ung timpul cu melancolii şi sugestii. Calc pe propria-mi umbră strivindu-i mersul agale. Arunc cu pietre în harta desenată cu idealuri şi rup bucăţi de hârtie din ea. Fac mingi creponate şi le ard la flacăra unui chibrit amuzant. Sunt strâmbă în lumina difuză a chibritului amuzant; oglinda râde ironic spre mine. Îmi inec ochii în apa stoarsă din proprii mei obraji şi mătur tristeţi şi amărăciuni născute din singurătăţi. O lumină îmi şterge chipul; îmi seacă lacrima în pustiul ameţit de priviri curioase. Trezesc un drum printre rătăcirile propriei fiinţe; fac o schiţă de zâmbet în gând. Îmbrac un nou spectacol; viaţa-mi devine scenă. Lumini îmi spală chipul şi sufletul îşi trage luciul peste el. Sunt eu, din nou; fericită când ei sclipesc prin mine.

Sclipiri şi curcubeu...

2011-05-15T10:11:00.000-07:00

Încă mă mai gândesc ce o fi fost în sufletul tău când m-ai privit în lumina aceea care-mi orbise privirea şi adorm, creând risipă de gânduri şi cuvinte, de idei şi fraze încă nerostite, de cuvinte neînţelese şi frustrări nedeclarate. M-ai întrebat dacă nu-mi afectează chipul sclipirea cu care mă loveşte fiecare stea pe care o las în urmă. Am ezitat să răspund. Am închis ochii. Am coborât privirea şi am roşit uşor. Am crezut că, întorcându-mă, e suficient. M-am întrebat, cum fac la fiecare stea, dacă sclipirea din urmă va fi înc-o durere printr-o altă minciună plăcută ori un nou zgomot de aripă se va naşte între noi. Sclipirile nu dor, ameţesc doar. Aproape că nici nu nasc vise; sunt un prezent tumultos. N-au nici măcar trecut, sunt o banală amintire, nişte imagini boţite într-un aşternut moale; un moment de rătăcire a trupului. Sunt un dans, o mişcare gentilă de gene, un acord de mişcări şi senzaţii.Trăiesc sclipiri de stele ascunse-n suflet şi le arunc apoi într-o uitare tandră. Mă întorc puţin încurcată de rătăciri şi aştept să spui ceva; îţi implor cu privirea o vorbă şi te învelesc cu resturi de tandreţe. Aştept întrebări. Îmi frământ sufletul ca să nu-mi plec din nou privirea, roşind şi închizând ochii din nou. Încă n-ai adormit. Îmi zâmbeşti şi-mi transformi sclipirea într-o văpaie. M-am întors din sclipiri pipăind vise pe care le transformi în curcubeu...

Vreau mai multă pasiune pentru muzica românească la "Atenţie, se cântă"

2011-05-08T10:15:00.000-07:00

Emisiunea "Atenţie, se cântă!" rămâne încă printre primele mele preferinţe muzicale în ceea ce priveste programul tv românesc. Îmi place emisiunea, dar nu întâmplător am adăugat în fraza de mai sus ÎNCĂ, pentru că în ultima vreme constat o oarecare rutină în realizarea ei. Entuziasmul de la început (emisiunea are 10 ani!) păleşte încet-încet. Nu mai simt ardoarea de la început de a avea invitaţi unul şi unul, de a se cânta româneşte. Acum, doar 1-2 sunt nume mari şi atât ei cât şi cei din noul val aleg muzica străină în pofida celei autohtone. Slavă Domnului, se păstrează încă ideea de a se cânta live. Cu foarte puţin timp în urmă, emisiunea aceasta era pentru mine un etalon (prefer să cred că este încă) pentru lansarea unor voci tinere. În ultima vreme, remarc cu o uşoară dezamăgire şi voci mai puţin hotărâre la o cântare live... Cel mai mult mă dezamăgeşte faptul că s-a pierdut ideea ţinută cu putere la început de Horia Moculescu de a se cânta muzică românească mai mult decât repertoriul internaţional. Vreau ca emisiunea să-şi recapete entuziasmul, pasiunea pentru muzica românească şi pofta de a lansa cu adevărat tinere talente.

Prietenia

2011-05-08T07:09:00.000-07:00

Prietenia? O inimă, niciodată blocată de minciună... (Eu, 8 mai)

Alexandra şi ploaia...

2011-05-08T02:35:00.000-07:00

Ploaia îşi lasă în urmă trena. Coroana copacilor deja crea umbre în bătaia unor timide raze de soare. Bolta cerească se lumina precum zorii zilei care cad încet dinspre întunericul nocturn. Păsările îşi părăsesc cuibul pentru încă un zbor înainte ca stelele să le şoptească "noapte bună". Cărarea bătătorită de liniştea ploii e lovită acum de paşii greoi ai locatarilor din împrejurimi. Ferestrele încă mai plâng, iar ochii copiilor jinduiesc, dincolo de lacrimile care curg pe geam, la bătaia cu soarele din iarba udă. Un câine zgribulit se scutură ieşind de sub roţile unei maşini, iar clădirile îşi uscau deja griul închis pe care l-au îmbrăcat iar. Doar Alexandra stătea pitită sub plapuma croită de bunica sorbind din ceaşca de ceai fierbinte. Mintea ei încă rămăsese sub imperiul amintirilor pe care le împletea cu vise. N-avea putere să le dezlege. Le înghesuia în trupuşorul ei infim şi gândea mereu că destinul n-a mai avut pentru ea suficiente resurse pentru a-i construi pagini de lux. Ea se născuse într-o noapte rece de toamnă fără părinţi. De fapt, nu-i cunoscuse niciodată. Bunica i-a fost şi mamă şi tată şi bunic. Trăia cu familia ei formată dintr-un singur om într-o căscioară cu acoperiş cât întreaga lor casă. Încă mai visa şi lupta cu viaţa chiar dacă încă mai descifra literele la flacăra unei lămpi pe gaz. Ploile prea dese le furaseră lumina nopţii. Alexandra iubea ploaia pentru că îşi identifica propriul destin în lacrimile care curgeau pe fereastra închisă şi joasă. Iubea ploaia căci fiecare fulger era încă un strigăt al durerii ei împotriva propriului destin, fiecare picătură era o lacrimă amară a sufletului ei. Se trezea uneori vorbind cu stelele, când ploaia dispărea. În afară de ploaie, doar stelele îi mai erau amici. Vorbea cu ele şi părea că ele se apropiau mai mult de ea, când chipul ei se învelea în lacrimi. Aşa simţea Alexandra. Apoi, când ploaia revenea, se simţea fericită pentru că nu mai era singura fiinţa înconjurată de tristeţe. Avea plăcuta senzaţie că cerul i se alătura în suferinţa ei zilnică pentru neajunsul unei copilăriei inexistente. Alexandra trăia ploaia prin propria ei existenţă... Când ea lipsea îşi simţea trupul mai greu de propria singurătate. Doar noaptea, când stelele deseneau cerul, ea alunga trista durere a propriului destin...

Fanul, pe cale de dispariţie..

2011-05-01T09:15:00.000-07:00

Mai au artiştii/trupele, astăzi, fani? Sau fanii sunt mai nou consideraţi prieteni? Da, ştiu şi înainte ca valul comunicării online între artist şi presupusul fan să ia amploare, fanul era considerat prieten de către artist. Dar, astăzi, cele două entităţi sunt aproape egale; cel puţin aşa se lasă a se înţelege. Şi aşa e, până la un punct. Şi fanul şi artistul sunt oameni! Dar, pe vremea în care se trimiteau încă scrisori (probabil că încă mulţi îşi mai amintesc rubrica din "Ecran Magazin" cu adresele vedetelor!), vedetele (şi acum, mă refer la artiştii care chiar aveau de ce să se numească aşa!) aveau un cult. Oamenii îi venerau. Oamenii cumpărau flori şi făceau coadă la sala de spectacole. Ziua în care era fixat spectacolul cu vedeta preferată era însemnată cu roşu în calendar şi, mai mult decât atât, era dedicată aproape în întregime pregătirilor pentru spectacol. Ţinută, flori, speach-ul din faţa vedetei, plus emoţiile care măcinau stomacul, sufletul, mintea fanului - toate întregeau tabloul unei zile în care fanul aştepta ora de începere a marelui spectacol. Astăzi, între fan şi artistul preferat nu mai exista bariere. Libertatea şi puterea de comunicare sunt mari. Fanul se consideră deja prieten al artistului, iar artistul, având nevoie de susţinerea lui, acceptă acest protocol nescris al prieteniei. Înainte, un fan avea de urcat multe trepte până să ajungă să beneficieze de încrederea artistului. Astăzi, cu o cerere de prietenie pe facebook, îi poţi spune orice, iar el e drăguţ, frumos, deschis, prietenos... Cuvântul fan e deplasat astăzi în era prieteniilor online; un fan preocupat să facă un gest frumos printr-o surpriză, e considerat hilar. În trecut, artiştii se lăudau cu numărul mare de fani sau de fancluburi. Fanul virtual nu mai este determinat să-şi cunoască idolul pentru că are posibilitatea oricând să-i zică orice. Fanul pământean era disperat şi gândea gesturi mari (e drept, uneori şi penibile, radicale, urâte!) pentru a se face remarcat în povestea de viaţă a celui venerat. Întâlnirile între fanii aceluiaşi artist/trupă produse în mediul virtual nu au însă acelaşi farmec cu întâlnirea face to face a celor preocupaţi de aceeaşi cauză. E ca şi cum săruţi pe cineva prin webcam... Nu poţi trăi bucuria de a interacţiona cu oameni cu aceleaşi preocupări ca şi tine, decât întâlnindu-te cu ei, trăind şi vorbind unul peste altul, transmiţând emoţia de la unul la altul, atingându-te cu ei, dând mâna cu ei, schimbând impresii şi documente de interes pentru ei, făcând fotografii, etc. Sau poate că interesul nu mai e să faci ceva pentru artistul care îţi place, ci doar să ştii că e acolo, printre prietenii tăi, fie ei şi virtuali şi din când în când să dai un like chiar dacă ai făcut-o din obişnuinţă... Şi atunci, la ce mai foloseşte cuvântul fan? Am senzaţia că e pe cale de dispariţie pentru că şi artiştii, în dorinţa lor de a părea modeşti nu mai au fani, ci, da, prieteni. Dar, oare câţi din cei 5000 de prieteni virtuali lasă o zi de la ei pentru un spectacol, pentru o întâlnire cu ceilalţi fani ai artistului sau pentru a fi voluntari într-un proiect important pentru artist? Câţi dintre ei sunt în stare să ia trenul, în miez de noapte, în ciuda sutelor de kilometri, ca să ajungă la timp, la o lansare pe care artistul o pregăteşte de atâta timp?

V I S U L....

2011-04-25T10:04:00.000-07:00

Valsul iubirilor
Intră în suflet
Soptind poezie şi cântec
Umbre de amintiri
Locuiesc dincolo de cuvinte...

Lumina lină...

2011-04-24T03:59:00.000-07:00

Lumina lină
Din floarea unui crin
Zgârie petala unei primăveri uitate.

Lumina Lină udă al primăverii rar decor
Şi aşază în suflet
Minunat covor.

Lumina lină
loveşte c-o rază
Un suflet de copil
Şi-l ridică spre 'naltul cer senin.

Lumina lină
S-aşterne peste noi
Ne-nvăluie-n pudoare şi sublim.

Lumina lină peste noi, în dar
Fără a fi o clipă, crudul zadar.
Scăldându-ne privirea
În roua de mărgăritar.

Lumina lină vine
În noaptea unei primăveri senine
cu licăr de flori şi diamant...

Complexul provincialului....

2011-04-22T10:22:00.000-07:00

A fost odată un actor cunoscut în oraşul lui. Foarte cunoscut. Era pomenit ca un reprezentant de marcă al oraşului respectiv. Şi da, un mare talent! Aproape geniu pentru oraşul lui... Aproape că teatrul care l-a născut ca actor, se identifica, odată devenit celebru, cu propriul său nume. Nimeni aproape din oraşul lui nu putea spune că n-a auzit vreodată de el. Şi da, avea şi pentru ce...De la spectacolele în care juca, oamenii ieşeau cu lacrimi în ochi sau cu lumina bucuriei pe chip. Se producea metamorfoza publicului. Din omul simplu, plin de griji şi probleme, ros de invidie şi orgoliu, după ora de teatru cu actorul acesta, oamenii îşi prindeau la reverul sufletului o forţă pozitivă. El o transmitea. Şi da, era bun, lucru dovedit la ultima piesă pusă în scenă la teatrul care i-a fost maternitate artistică. A luat premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul din piesa aceasta, iar spectacolul a fost considerat cea mai bună comedie românească jucată la teatru, la unul din importantele festivaluri de comedie din ţară. A fost la un pas de nominalizarea la Gala Uniter, lucru nepetrecut vreodată pentru vreunul din colegii lui din teatru A jucat câţiva ani spectacolul acesta şi, de fiecare dată, la final, primea aplauze în picioare. A jucat spectacolul pentru publicul din oraşul lui, dar şi pentru alte oraşe din ţară. Aplauzele cântăreau la fel: erau explozive. Succesul era al lui. Lumea îi era la picioare! Iar modestia, ca şi la marii actori, vedete cu-adevărat, nu-l părăsise. Se considera în ciuda marelui său succes un actor normal, un simplu coleg cu cei din trupa de unde a pornit. Juca cu naturaleţe şi scena era a lui. Succesul era, aşadar răsunător şi asta i-a adus prima mare ofertă: "transferul" la un important teatru din capitală. Mândria de a fi concetăţean cu actorul, aproape nominalizat la Gala Uniter, cu un pas mai aproape de celebritatea marilor actori era firească şi uriaşă. Actorul a plecat bucuros de recunoaşterea adusă prin aducerea lui în mult visata capitală. Au trecut vreo 3 ani, poate mai puţin, poate mai mult, de când actorul a fost adoptat de centrul artelor spectacolului. Iar el e din ce în ce mai anonim. În oraşul lui se aude acum doar: "...când era el, se juca teatru!" sau "piesa aceea a fost adevărată"ori "nu are acel ceva cum avea el....", iar dinspre capitală, nici urmă de actorul care în oraşul lui avea lumea la picioare. A fost distribuit într-o piesă a unei cunoscute regizoare; atât s-a scris şi, pe la început, când încă aburii succesului local nu erau consumaţi, s-a scris că ar avea probleme cu locuinţa pentru că, da, lumea acolo nu-ţi dă chiar dacă te-ai transferat fiind remarcat ca un mare actor. Şi, da, acum e doar un simplu actor. A coborât de pe scara înaltului succes şi nu, pentru că şi-a pierdut vreun dram din talentul cu care şi-a fascinat propriul oraş, ci pentru că mulţimea l-a acaparat, ci pentru că acolo sunt mulţi şi din nefericire, talentul, chiar şi aşa în cantităţi industriale, e mai puţin vizibil când, lângă tine, nu există un zid pe care să te sprijini, de care să te agăţi...

Efemeritatea de la televizor...

2011-04-20T03:38:00.000-07:00

Superficialitatea noastră ca naţie se poate observa în ratingul ridicat al emisiunilor de mondenităţi gen "Acces direct" sau "Happy Hour". Celelalte emisiuni de la celelalte posturi tv nu le amintesc pentru ca nu intră în categoria "cele mai urmărite". Fără a fi un gest voluntar, am început să mă detaşez de "microbul" mondenităţilor tv. De vină să fie poate serialele prea lungi gen "Cu cine rămâne Irinuca?", "Se desparte Tonciu de Mitea?", "Zăvo şi Pepe scandal şi împăcare...", dar cert e că toate acestea au doza lor însemnată de a schimba canalul tv sau chiar de a închide televizorul şi de a comuta de pildă pe radio. Ascult şi măcar desfăşor şi alte activităţi în acelaşi timp. Iată, un mare avantaj adus de calea undelor.... La ce-mi ajută să urmăresc scormonelile presei mondene care nu ştie să scrie decât despre divorţ, scandal, despărţiri şi sex? Mă îndoiesc că la asta se reduce mondenitatea în presă! Cât de profesionist poate fi un jurnal de ştiri al unui post tv cu pretenţii în domeniul informării corecte a publicului, care, la Breaking News, aduce în casele oamenilor o transmisiune în direct de la curtea marelui împărat de la Izvorani??? Trecând peste asta şi, considerând că publicul s-a învăţat cu aşa ceva, şi dacă nu-i dai, pierzi din audienţă, mă întreb cu ce poţi să rămâi în cap, în suflet, după ce urmăreşti o astfel de emisiune? Te face mai bun, mai inteligent? Captezi mai multe emoţii urmărind cum Zăvo' anunţă că se cuplează cu Bote'??? Sau că Monica a ieşit în parc cu Irinuca?? În niciun caz, nu... Sunt emisiuni trecătoare, precum se fac multe din lucrurile de azi. Efemeritatea şi superficialitatea au pus stăpânire pe pielea noastră şi, din nefericire, ne acaparează. Nu mai suntem atenţi la profunzimea unui text, iar unul mai lung e deja citit într-o diagonală rapidă. Nu-l înţelegem şi ne mirăm de ce nu înţelegem esenţa lucrurilor care ni se întâmplă. Citeam de curând, într-o carte, cît de mult contează un amănunt! El poate determina o schimbare în propria viaţă şi sucindu-ne după lucruri efemere nu facem altceva decît să-l alungăm...

My town...

2011-04-19T08:57:00.001-07:00

Un slide-show despre Botosani:P Sper sa va placa!

...olmazul din noi

2011-04-19T04:50:00.000-07:00

...mi se topeşte în palmă roua magnoliei pe care o transform, dintr-o privire, într-un olmaz. îl pun la fereastră şi zăresc cum soarele aruncă în el străluciri, uneori unduitoare, alteori perverse. aprind în el, cu ochii, culori vesele, uneori sinistre. îl transform într-o zebră de gânduri. îl amestec cu parfum de aşteptare şi dor. îmi înmoi peniţa în negrul ochilor şi-l pictez; îi fac ochi, gură, nas; îl mâzgâlesc. îl târâi pe covorul aspru şi, zgîriat, îl adâncesc în piept. ascuns de privirile rupte de orice vis şi poveste, alerg zornăindu-mi bucuriile şi tristeţile şi rîd şi plîng şi zâmbesc.... în sfârşit, doar eu şi propriul meu suflet.

Dincolo de....trandafir

2011-04-14T01:00:00.000-07:00

Când privesc forma perfectă a unui trandafir, trupul mi se transformă într-o vibraţie identică sunetului pe care doar coarda unei viori o lasă într-o lumină difuză din care se zăresc cupele de vin, pe jumătate goale. Petalele lui de un roşu aprins explică mişcările pe care sufletul le complică într-o forţă a unor trăiri pe care un îndrăgostit le percepe ca propria existenţă... Atingerea lui mătăsoasă desface inima în bucăţi înaripate; atingându-l, provoci imagini care ţi se ascut în minte precum scenele romantice pe care le priveşti în obscuritatea unei săli de cinema. Îmbrăcămintea lui de rouă stîrneşte ropote de aplauze ale minţii; născocirile ei tulbură prin creatura derivată din explozia propriei raţiuni. Galbenul petalelor inspiră forţa luminii în timp ce un alb imaculat, ajutat de catifelata lui piele, induce mintea la inocenţa tulburătoare a sufletului. O roză albastră sau verde indică poate speranţa, dar mai degrabă, incomaprabilul, imposibilitatea de a fi egalat.

...aştept iarna şi nu e o glumă:))

2011-04-12T05:50:00.000-07:00

...oare dacă aştept iarna, primăvara îşi grăbeşte pasul doar pentru ca timpul să-mi arate că nu ţine cu mine? am tot aşteptat până acum să simt şi să miros primăvară, să-mi dezbrac puloverul, să-mi descalţ cizmele, să probez fuste şi să-mi asortez ochelarii de soare la noile intervenţii vestimentare şi... nu s-a întâmplat nimic. încă e vânt, încă plouă, încă e rece, încă mă simt adormită sub norul negru care mă ameninţă cu fruntea lui groasă. m-am decis să aştept iarna. să-mi cumpăr brad, să primesc colindători, să-mi caut în ghetuţe şi să vină moş Crăciun. să simt miros de cetină. să cânt "cerul şi pământul" până când am să răguşesc. să cumpăr cadouri. să ...vină iarna! da, da, m-am săturat să aştept razele soarelui de primăvară. m-am plictisit să mă gîndesc la noua garderobă şi să alerg prin ploaie. m-am săturat să mă las înşelată nemilos de timp. uite aşa am să-i fac în ciudă şi am să aştept să mă bat cu bulgări de zăpadă şi să privesc statuietele formate din ţurţuri de gheaţă. e şi iarna frumoasă-n felul ei...:P

Iluzia

2011-04-11T10:10:00.000-07:00

Aprind înc-o ţigară,
Trag un fum
Şi-mi dau seama
Că visul e de fapt
O întâmplare născută dintr-o naivitate,
Că speranţa e de fapt o imagine a zilei de mâine...
Prin fumul negru
Văd umbre şi număr cercuri.
E o fracţiune de secundă totul,
Cât să-ţi măsori într-o secundă, rostul.

Ziua Romilor cu seminte şi scandal...

2011-04-08T09:04:00.000-07:00

8 aprilie 2011. Astăzi, se sărbătoreşte în întreaga lume, încă din anul 1971, Ziua Internaţională a Rromilor. Este cel mai potrivit moment, după părerea mea, ca reprezentanţii etniei să arate că au valoare şi pot constitui chiar modele pentru ai lor şi, de ce nu, pentru români. De unde? Astazi, mi-a fost dat să redescopăr "calitatea" de a fi rom. Şi asta mă intrigă cu atât mai mult cu cât în educaţia lor se investeşte mult în ţara asta. Ei sunt favorizaţi la fonduri europene, au locuri speciale în învăţământ, au câte şi mai câte doar doar, în Italia, Franţa, Spania, n-om mai auzi de matrapazlâcuri comise de ei. Din păcate, au mai multe drepturi decât obligaţii. Iar cea dintâi obligaţie, care le lipseşte e cea pe care o cultivă, nu profesorii în şcoală, ci părinţii în primii ani de viaţă. Le lipseşte educaţia şi respectul faţă de semeni.Şi spun asta fără fără a fi rasistă. Dimpotrivă, am fost şi, hai să spun, încă mai sunt, tolerantă cu ei, cu etnia lor.Am încercat să-i înţeleg şi să văd că, dincolo de uscăturile lor, sunt şi talente şi oameni muncitori. Or' fi, dar proasta creştere a celor mai mulţi îi desconsideră şi pe ceilalţi. Asta, chiar dacă da, am fost la rândul meu victima unor furturi comise de reprezentanţii etniei lor! Dar să trecem peste asta! Nu mi se normal ca în preajma unui om să stai cu mâna pe buzunar că, Doamne Fereşte rămâi fără telefon. Nu mi se pare normal să fii ghinotit sau îmbrâncit fără să auzi "pardon!". Nu mi se pare normal să mânânci seminţe şi să le scuipi cu scârbă pe jos. E jegos să-i vezi în primul rând la teatru, la un spectacol dedicat lor, cum ronţăie seminţe şi le aruncă şi scuipă cu atâta nesimţire...E iritant să-i auzi cum urlă, cum nu ştiu să se comporte într-o sală de spectacol, urcând, fără invitaţie, pe scenă, pentru a se da în spectacol. Repet, îmi cer scuze pentru acei romi care chiar ştiu să-şi preţuiască etnia, dar sunt atât de puţini aceştia!!:((... Nu mai vorbesc despre spectacolul de pe scenă care avea scopul de a pune în valoare tradiţiile etniei. Cu excepţia unor momente artistice care chiar au meritat atenţia (multe prea puţine!) n-am fost impresionată de jocul şi imaginaţia de a promova oamenii, copiii şi valorile lor... Şi ştiu că ei chiar au, chiar pot face spectacole adevărate cu propria lor cultură! N-au însă oamenii care s-o susţină! Dar nu mă miră când, marele lăutar Cozmiţă face ditamai scandalul în culise că orchestra lui are finalul mai târziu decât fusese programat. Şi aşa,de gura lui Cozmiţă, evoluţia a trei copii a fost anulată...Şi, cei trei copii chiar se pregătiseră pentru acel moment! Şi au şi investit în costum, în negativ, etc. Şi tot scandalul doar aşa pentru maxim 10 minute!!! Dar, deh, când lăutarul e mare, poporul stă la picioare!

Licurici pe portativ....

2011-04-03T08:35:00.001-07:00

Am lansat un concurs muzical online dedicat copiilor talentaţi şi pasionaţi de muzică. Am convingerea că educatorii şi profesorii au o mare datorie în a urmări comportamentul copiilor la grădiniţă şi la şcoală, să le urmărească abilităţile şi calităţile pe care le pot dezvolta, să desfăşoare activităţi educative care să-i pună în valoare pe copii şi nu doar pentru a mai bifa o steluţă în punctajul lui de cadru didactic. Concursul pe care l-am lansat în cadrul Asociaţiei Culturale "Adrian Enache" pe care l-am intitulat "LICURICI PE PORTATIV" îşi propune să descopere copii talentaţi la muzică pentru că, descoperiţi de mici, au posibilitatea de a urma o şcoală de muzică, de a se integra unui grup muzical sau cor, unei asociaţii care să le de posibilitatea de a se exprima, de a deveni spontani, lejeri, dezinhibaţi, dezbrăcaţi de emoţii şi trac... Asta e scopul concursului care nu percepe taxe! E concurs fără frontiere pentru că practic au posibilitatea de înscriere copii din ţara dar şi de dincolo de graniţă dacă au şi cetăţenia română. Nu ne propunem prin concurs să lansăm o vedetă ci să descoperim talente, să deschidem o uşă nouă unor copii. România are talente indiferent de vârstă, sex şi scară socială. Trebuie doar să deschidem ochii şi să-i vedem. Chiar dacă nu-i poţi ajuta cu bani, măcar ai satisfacţia că ai contribuit într-o oarecare mărură la lansarea lui, la promovarea lui. Lumea l-a văzut, l-a ascultat, l-a aplaudat, i-a scris, îl iubeşte. Iar tu ai fost o cărămidă la soclul lui! Asta e rolul pe care ni-l asumăm acest concurs!

Mai multe detalii găsiţi pe www.asociatie.adrianenache.ro

Educaţia între lumini şi umbre

2011-03-31T09:52:00.000-07:00

Trăim într-o permanentă legătură cu ceilalţi oameni din jurul nostru. Idealurile, aspiraţiile şi valorile în care ne conturăm viaţa sunt legate vrând-nevrând de societatea în care trăim. Pentru a urca treptele societăţii, trebuie să ne adaptăm cerinţelor la care lumea de azi ne obligă. Nivelul uman de cunoaştere şi informaţie a cunoscut în ultimii ani un ritm trepidant şi asta ne obligă să ne supunem presiunii pe care timpul o apasă pe noi pentru a fi în pas cu lumea în care trăim. În această goană, uneori nefirească, apare sentimentul de a fi pierdut accente ale formării umane din care nu trebuie să lipsescă „cei 7 ani de-acasă”. Evoluţia societăţii prin avalanşa de informaţie datorată apariţiei televizorului, internetului, telefonului mobil, calculatorului a dezvoltat fără îndoială omul, dar are şi păcatul de a-l supune unei deformări umane. Interesul pentru comunicare devine maxim pentru cei aflaţi în epoca afirmării. Un om puternic este un om informat şi adaptat la lumea în care trăieşte, dar, fără educaţie, el cunoaşte aroganţa, dispreţul faţă de ceilalţi şi lipsa de bun-simţ, ceea ce îl face urât între ceilalţi semeni ai lui. Aşa cum spuneam, trăim într-o avalanşă de informaţie venită pe o sumedenie de căi, dar ea poate avea un revers trist, încărcat de contradicţii, manipulări, interese meschine, opinii dureroase, de o poluare a minţii şi a sufletului. Lupta pentru a deveni oameni oneşti într-o lume ostilă nu e dificilă, dacă reuşim să contrastăm elemetele tradiţionale ale educaţiei, adică cei 7 ani de acasă, cu cerinţele lumii actuale într-o continuă transformare şi dezvoltare. E drept că, la fel ca în modă, contrastul e o lamă cu două tăişuri, fapt pentru care trebuie folosit cu băgare de seamă. Dacă e absent, scena pe care doreşti să-l foloseşti va trece neobservată. Iar, dacă e strident, ridicolul va fi la el acasă. Contrastul e necesar şi în vestimentaţie şi în viaţa de zi cu zi! La un păr blond cu un ten alb, culorile deschise la haine, sunt inutile. O cămaşă închisă pe acelaşi păr bălai va face diferenţa. Aşa e şi în viaţă!Suntem mai conservatori, dar dacă nu ne vom raporta la prezent, la tendinţele actuale în orice domeniu de activitate, riscăm să rămânem într-o văgăună fără posibilităţi prea mari de a fi remarcaţi. Dacă, dimpotrivă, suntem fii ai curentelor actuale, fără educaţie, fără tradiţie şi suportul spiritual pe care îl presupune trecutul, vom părea neflexibili, rebeli, lacomi, obraznici chiar. Riscăm, îndepărtându-ne de primele conduite şi impresii dobândite, să nu fim înţeleşi sau, şi mai rău, să alegem un drum greşit. Dobândim în viaţă libertatea de a ne alege experienţele, valorile sub care trăim şi propriile trăiri, dar toate acestea vin cu un bagaj de cunoştinţe şi cutume deja înrădăcinate în propria noastră fiinţă. Contrastul dintre ele ne aşează între lumini şi umbre...

Fericirea există chiar dacă ne-am abonat la tristeţe

2011-03-30T10:10:00.000-07:00

În ultimul timp, văd tot mai mulţi oameni trişti. Chipul lor radiază rar zâmbet, iar trupurile lor sunt gârbovite şi transpiră deznădejdea traiului pe care îl cară după ei. Grijile zilnice le desenează linii pe faţă, iar umbrele propriului lor destin câştigă teren în faţa luminii emanată de propriul lor suflet. Sunt atât de trişti şi deprimaţi încât nu-ţi trebuie mult să observi cu ochiul liber pe stradă oameni vorbind fără să aibă parteneri de drum. Îşi dezbat propriile legi într-o comuniune perfectă cu propriul eu. Buzele dansează într-un ritm pe care nu-l mai controlează, ochii sunt aplecaţi, iar paloarea din obraz le trădează tristeţea şi singurătăţile în faţa Destinului... E trist că România europeană e as în a confecţiona portrete cu guri coborâte la colţuri, cu ochi inundaţi de lacrimi şi seceraţi de disperare, cu copii încrâncenaţi şi bătrâni încruntaţi, cu destine rupte din propriile idealuri... Depresia şi anxietatea îşi pun stăpânire pe propriul trup, iar aripile sufletului devin greoaie pentru a mai avea puterea de a zbura. Am observat în nenumărate rânduri că românul îşi numără anii mai repede decât oricare alt european. Iar cauza acestui proces de îmbătrânire precoce îl constituie tocmai lipsa de nădejde datorat traiului greu şi încrâncenat, alergăturii contra cronometru pentru a prinde o cursă mai bună spre calea propriului vis. Tocmai din acest motiv, suntem obligaţi şi când spun asta chiar mă refer la sensul pur al cuvântului, de a ne bucura de fiecare părticică de soare apărută în propria viaţă, de a căuta fericirea în fiecare ungher al propriei noastre existenţe, indiferent de dimensiunea acesteia, de a colecţiona fiecare zâmbet pe care viaţa ni-l dă (pentru că ne dă! trebuie doar să avem ochi să-l privim) căci ,fără micile bucurii ale vieţii, ne adâncim într-o depresie care ne transformă prea repede în bătrânii singuri şi cocoşaţi de griji. Fericirea există chiar dacă ne-am abonat la tristeţe! Avem datoria de a nu pierde fericirea de care şi urmaşii noştri vor avea nevoie!!! Fericirea înseamnă un pic mai mult optimism, o doză de bună-dipoziţie în plus, un vis desenat de propria minte şi pus pe picioare de propria ta fiinţă precum şi 2-3 prieteni pe care să te poţi baza. Fericirea se deschide cu aspiraţii şi vise, se aplică prin tenacitate şi se măsoară cu iubire. E atât de simplu şi nici nu costă bani ca să fii o clipă pe zi fericit. Iar o clipă de fericire pe zi poate deturna neputinţa de a îmbătrâni frumos...

....

2011-03-29T09:44:00.000-07:00

...Nu timpul contează, ci întâlnirea şi distanţa incredibilă dintre lumea unuia şi lumea celuilalt, care dă întâlnirii caracterul unei întâmplări incredibile... (Aurora Liiceanu - La Taifas)

Earth hour ploios, dar entuziast...

2011-03-27T12:07:00.000-07:00

Earth Hour! Dacă am devenit mai responsabilă cu ceea ce înseamnă a preţui mediul înconjurător, asta se datorează câtuşi de puţin şi acestei campanii în care mă implic ca reprezentant al Primăriei Botoşani pentru al treilea an consecutiv. M-a acaparat ideea! În primul an nu am ştiut că va lua o aşa amploare. În al doilea an am vrut ca şi despre Botoşani să se vorbească precum un oraş în care, de EARTH HOUR, s-a petrecut ceva. Şi a fost! În 2010, Earth Hour a fost primit cu surprindere, cu uirmire şi cu sentimentul acela de inedit pe care îl aştepţi pentru ca viaţa ta să mai iasă din rutina zilnică. Asta m-a stimulat atunci! În 2011, totul a căpătat amploare numai că nu te pui cu vremea, iar evenimentele în aer liber au riscul de a-şi pierde puţin din esenţă. Nu-mi dau seama perfect dacă a ieşit foarte bine sau bine sau au fost mai mult nemulţumiri. Sunt bucuroasă că, în ciuda ploii care m-a terorizat întreaga zi, au fost prezenţi cam 400 botoşăneni care au răbdat până la final chiar dacă, acasă, la televizor, puteau urmări (chiar şi cu lumina stinsă!) meciul României. Oricum, n-au pierdut nimic! Naţionala noastră de fotbal nu mai e ce a fost... Dar ăsta e un alt subiect! Earth Hour 2011 la Botoşani a fost ploios, dar entuziast. Mi-ar fi părut rău să fi renunţat la eveniment doar pentru ca ploaia.... Am schimbat locaţia. Ne-am mişcat mai puţin. Am renunţat la unele momente imposibil de pus în scenă din cauza spaţiului strâmt, dar am avut un BT MARE din lumânări care, zic eu, ne-a ieşit bine şi care, în ciuda curentului, ploii şi a vântului a rămas intact până la sfârşit, când luminile clădirilor din jur s-au reaprins. A trebuit să organizăm unele lucruri din mers. A trebuit să ne scuzăm des pentru uşoara debandadă. A trebuit să stabilim ordinea lucrurilor pentru ca spectacolul propus într-un spaţiu larg să capete viata pe nişte trepte doar pentru a ne feri de ploaia care a încetat la final... Felicit copiii de la grupul Cheia Sol coordonat de Oana Puşcaşu care, da, mi-e prietenă dar nu de asta apelez la ea sa colaborăm ci pentru ca face parte dintre acei oameni care pun suflet când se implică în ceva şi îi place să fie puţin altfel decât un spectacol banal.... Îi iese! Copiii au fost la înălţime şi anul acesta şi sunt convinsă că, dacă spaţiul le-ar fi permis, ne-ar fi arătat mai mult! Dar promitem una şi mai tare la anu',da?;)) Am ales anul asta ca element inedit în cadrul spectacolului o demonstraţie de karate pe întuneric. Şi au fost trei puşti talentaţi care au demonstrat că se fac pe bune arte marţiale la Botoşani! Şi asta tot aşa într-un spaţiu strâmt, lângă lumina lumânărilor. Impresionant a fost şi recitalul trupei Icarus care a reuşit să facă un adevărat spectacol cu publicul prezent. Au ales piese cunoscute de mai toţi, din folk şi, împreună cu publicul, au demonstrat că atunci când simţi chef de distracţie şi muzică nu ai nevoie de priză, calculator sau scenă organizată... Pentru ei cred că a fost un test bun să-şi dovedească priza la public! Am încheiat seara cu un lanţ uman, aşteptat de mulţi. Am avut brăţări fluorescente, albastre, ne-am prins de mână şi chiar dacă a ieşit, în final, mai mult o horă, se cheamă că a fost ceva imprevizibil, fără riglă şi creion...Ne-am prins de mâini fericiţi că am rezistat ploii, că Botoşaniul nu a fost exclus din ecuaţia unei ore dedicată Pământului...

Mulţumiri tuturor celor implicaţi în organizare! Căci trebuie să recunosc, numărul organizaţiilor care au pus umărul anul acesta la EARTH HOUR a fost impresionant!
Toţi partenerii Primăriei Botoşani au primit diplome din partea primarului Cătălin Flutur, cum de altfel era firesc!

Voce buna!

2011-03-27T11:59:00.000-07:00

Am o noua preferinta muzicala. Buna voce, piesa sensibila....

Primavara în trup de femeie

2011-03-26T08:47:00.000-07:00

…de fapt, primăvara înseamnă suflet pentru că ne place atât de tare când soarele câştigă lupta cu albul de jos, pentru că fiecare floare înseamnă încă o petală de speranţă, pentru că acum există mai multe mituri despre fluturi care bat cu aripile în stomac, pentru fiecare privire gingaşă şi pentru fiecare cuvânt care îţi taie răsuflarea, pentru fiecare emoţie care îţi desenează trupul într-un vals continuu, pentru că sunt femeie. Primăvara îşi strigă feminitatea; e subtilă, sublimă, imprevizibilă, uşor buimacă, plină de mister, e puţin necoaptă, un pic duală, e atrăgătoare printr-o simplă atingere tandră, e înşelătoare. Primăvara e fiinţa aceea capabilă să-şi soarbă bărbatul din priviri fără a-i fi datoare cu un cuvânt. Îşi coboară trările, îşi deşteaptă sentimentele cu fiecare poveste trecută în palmares, îşi plimbă vorbele şi gesturile pentru a-şi făuri propria dorinţă. Imaginează-ţi un chip angelic, în alb, într-un trup subţire şi apoi îndreaptă-ţi privirea spre emoţia cu care natura se trezeşte de sub ţurţuri şi cuvertura albă şi rece. Nu-i aşa că seamănă? Primăvara e însăşi femeia căci, în formele ei, se înfiripă trăiri de iubire, lacrimi şi neputinţe....

Earth Hour la Botosani cu muzica, karate si lant uman. La lumina lumanarilor!!!

2011-03-25T03:07:00.000-07:00

Copiii de la Grupul Cheia Sol, trupa Icarus înfiinţată în cadrul Asociaţiei Culturale „Vis de Artist”, practicanţii de arte marţiale Mihai Dreţcanu, Cătălin Pamfil şi Petru Ispas din cadrul Asociaţiei de Karate „Shotokan”, un taraf format din elevii Liceului de Artă „Ştefan Luchian” precum şi elevii aceleaşi instituţii de învăţământ, Tudor Lăzăruc şi Lorena Palade vor participa sâmbătă, 26 martie, în intervalul orar 20.30-21.30, în faţa Primăriei la o călătorie muzicală în jurul lumii.

Spectacolul organizat, la lumina lumânărilor, fără surse de electricitate, va cuprinde momente artistice susţinute de copiii talentaţi ai oraşului, dar şi, în premieră, o demonstraţie de karate, pe întuneric, asigurată de sportivii de la Asociaţia Judeţeană de Karate „Shotokan”.

La final, toţi cei care vor participa la evenimentul organizat în cadrul campaniei „Earth Hour”, iniţiată de ecologiştii de la WWF şi organizată în municipiu de Primăria Botoşani, vor primi brăţări fluorescente, invitându-i astfel să se prindă într-un lanţ uman pentru responsabilizarea comunităţii faţă de mediul înconjurător.Gestul este unul simbolic şi continuă tradiţia municipalităţii începută în urmă cu trei ani la Botoşani, de a stringe luminile la clădirile reprezentative ale oraşului.

Tot în acest interval de timp, în aceeaşi zi (sâmbătă, 26 martie, 20.30+21.30), vor fi stinse luminile în zona Piaţa Revoluţiei, la clădirile Primăriei, Prefecturii, Teatrului Mihai Eminescu. De asemenea, au răspuns pozitiv apelului lansat de municipalitate, de a stinge luminile, în acest interval orar, Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasilache” şi Direcţia de Taxe şi Impozite.

Municipalitatea botoşăneană mulţumeşte tuturor celor care s-au implicat în organizarea unei noi ediţii „Earth Hour” la Botoşani.

Organizatori:

WWF Romania – organizator al campaniei la nivel national

Primăria Municipiului Botoşani

Asociaţia B-Right Media

Asociaţia Culturală „Cheia Sol”

Asociaţia Culturală „Vis de Artist”

Consiliul Judeţeană de Karate Shotokan

Liceul de Arta „Ştefan Luchian”

Centrul Europe Direct Botoşani

Parteneri:

Asociaţia „Ne Trebuie Speranţă”

Asociaţia pentru Copii „Il Girotondo”

Fundaţia Estuar – Filiala Botoţani

Asociaţia ADOR

Asociaţia pentru Dezvoltare Durabila OPTIM

Asociaţia pentru Copii si Tineri cu CES „Împreună vom reuşi”

Asociaţia „Şcoala şi Familia”

Edu San

Institutii de invatamant:

Colegiul Economic „Octav Onicescu”

Grup Școlar „Dimitrie Negreanu”

Colegiul Naţional „AT Laurian”

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”

Liceul cu Program Sportiv

Parteneri institutionali:

Instituţia Prefectului – judeţul Botoşani

Consiliul Județean Botoşani

Inspectoratul de Jandarmi Judeşean

Inspectoratul Judeţean de Poliţie

Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă

Teatrul „Mihai Eminescu”

Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasilache”

...

2011-03-22T10:33:00.000-07:00

Dacă o femeie e în stare să inspire iubire unui bărbat, va fi capabilă să o inspire şi altora. Lucrul cu adevărat criminal este să faci o persoană să creadă că e unica pe care o vei iubi vreodată..." (Henry Miler, Sexus)

Depresia

2011-03-22T10:07:00.001-07:00

Eu cred că depresia e un amalgam între rutină, nereuşite şi oarece complexe pe care o persoană le are faţă de propriul eu. Îmi explic asta privind subiectul prin propria oglindă! Rutina îmi ucide entuziasmul şi energia care mă caracterizează de regulă şi vine când eşecurile sau imperfecţiunile în deciziile pe care le iau, capătă scor mai mare decât succesele. Mă omoară, când prin comparaţie cu alţii la fel ca mine-vârstă, sex, profesie, etc- mă las cuprinsă de complexe nefireşti sau pe care n-ar trebui să le las să transpire dincolo de uşa pe care o deschid în propria mea fiinţă. Îi felicit pe cei care trec cu lejeritate prin viaţă indiferent de gafe, greşeli sau comportamentul arătat celorlalţi. Nu-mi place când cineva nu-şi cere scuze pentru că a greşit sau gafat într-o atare situaţie dar dacă scuzele sunt urmate de o scuturare de cap şi de alţi paşi înainte, viaţa e chiar mişto! Îi felicit pe cei care ştiu să treacă uşor peste un eşec pentru că întotodeauna cauza insucceselor noastre tot noi suntem. Îi felicit pe cei care nu-şi fac 'jdemii de procese de conştiinţă pentru că au procedat într-un mod invers decât îşi planificaseră iniţial într-o oarecare discuţie sau problemă de viaţă. Îi felicit pe cei care ştiu să continue drumul cu pas vioi, cu capul drept, cu pieptul înainte chiar dacă viaţa i-a mai dat o palmă. Şi mai ales, îi felicit pe cei care îşi păstrează intactă doza de optimism şi umor când situaţia nu mai e atât de roz şi totuşi se poate îndrepta....

Câştiga Irina ceva din războiul Columbenilor?

2011-03-22T09:50:00.000-07:00

Nu sunt si nici n-am fost si nici nu voi fi fan al Monicăi Columbeanu. Nici n-o agreez, nici n-o displac. A ştiut să-şi urmeze un drum, să se transforme din ţărancă în doamna chiar dacă în spatele acestei schimbari a fost un el mai în varsta şi la care, se aştepta, sigur atâta lume, despărţirea urma... Nu o văd nici macar ca pe o "gâsculiţă" ca pe altele devenite vedete pe aceeasi "reţetă" prea funcţionala în ţara asta. E o femeie frumoasă (asta e drept) care şi-a aranjat un stil prin agăţământul de la Izvorani. I-a fost bine. A devenit un nume. E cunoscută. E o marcă, într-un fel spus. A ştiut o perioadă să-şi urmărească interesul. Credulă din fire (şi din cauza vieţii de puf pe care a dus-o) a crezut că divortul îi va reda libertatea păstrând lângă ea luxul pe care l-a avut. Dar nu...Viaţa i-a întors palma! Urât, însă mi se pare comportamentul lui Iri faţă de ea, acum, în războiul pentru păstrarea copilului. Îmi da senzaţia că nu iubirea l-a dus la altar în sfârşit, ci disperarea unui urmaş care să-i moştenească imperiul. Mi se pare oribil să-ţi usuci femeia care, DA, vrei nu vrei, E MAMA COPILULUI TĂU, cu propriile obsesii şi gânduri parşive exprimate în cerneala unui ziar. Ziar pe care copilul în 3-4 ani îl poate citi şi....afla ce? Afla nişte scursuri, nişte zdrenţe rupte din rufele lor de familie pe care publicul sau presa le-a consumat zilnic, chiar mai mult!!! Nu înţeleg decizia Instanţei de judecată care, deşi mama e întreagă la cap, corp (sunt atâtea femei care nu-şi merită statutul de mamă şi statul nu ia nicio măsură!) are potenţă financiară într-o măsură normală să-i asigure o viaţă decentă copilului (pt că includem şi pensia alimentară care i-ar reveni copilului!) serveşte atât de deschis avansurilor paterne... Repet, nu ţin cu Monica în cazul de faţă, dar mi se pare prea mult războiul urât, scârbos în care fostul soţ şi tată al copilului o târăşte la care adaug servialitatea unor judecatori care văd acum în femeia din procesul de divorţ un mic monstru inapt să-i asigure o viaţă normală copilului... E musai traiul la Izvorani pentru copil? E neapărat nevoie să ajungi la grădi cu maşini de lux?E vital să te aştepte mama sau tata cu bodyguarzi la poarta grădinişei? Viaţa se mai poate schimba şi nu cred că un copil, la vârsta pe care o are Irina, poate înţelege că educaţia în puf şi cu bodyguarzi e mai de soi decât traiul la apartament....

...

2011-03-20T04:44:00.000-07:00

"O femeie îndrăgostită nu mai este în stare să ignore bărbatul privilegiat, să-l depărteze de atenţia ei anormală...în fiecare zi el va ocupa mai mult spaţiu în mintea ei..." (Oretga y Gasset)

....femeia

2011-03-08T08:47:00.000-08:00

Mi-e sufletul îngheţat şi visele într-o cupă închisă. Îmi desenez propria fiinţă pe o coală de hârtie. Câteva linii, un punct, ici colo o virgulă, trei cercuri şi nimic mai mult. Sunt prea banală şi fără nuanţă. Am riduri în trup şi linii pe faţă. Sunt îmbrăcată într-un val rece de mare şi mă acopăr cu umbra unui gând obsesiv despre pustiu. Sunt un curent, o răcitură, un ţurţur de gheaţă topit. Sunt o rază acoperită c-o ghirlandă de vise şi depresii. Sunt un buzunar rupt, o firmitură rătăcită într-un sertar deschis, sunt o picătură de bere răsuflată. Sunt un miros stins de neputinţe...

O simplă răsucire smulsă dintr-un impuls aruncat în ureche cu parfumul unui glas divin. Un telefon. O privire. Tu.

Sunt o aripă-n vânt, o petală albă, o rază acoperită de lumină. Sunt parfumul unei poveşti de iubire şi reţeta unei fericiri neatinse. Îmi desenez portretul în mii de nuanţe, în zeci de cuvinte, într-o visare şi un dans de speranţe. Am zâmbet în suflet, lumini pe chip şi un curcubeu de cuvinte cu care îţi descriu propria fiinţă. Miros de frezie şi parfum de prmăvară mi-e sufletul pătruns într-un cătun al unui vis pe care -l trăiesc fericită... Sunt un întreg. O adiere. Sunt un altar pe care îţi aşezi din când în când privirea pentru a-ţi regăsi timpul de iubit. Sunt o poezie, un cântec, o idee. Sunt o privire tandră şi jucăuşă deopotrivă. Sunt o cutie de globuri şi strălucesc la fiecare privire pe care mi-o arunci, la fiecare vorbă pe care mi-o şopteşti. Sunt un glas de copil şi o reverie de toamnă. Sunt aventura unei veri şi un şemineu luminat. Sunt zgomotul unor paşi sub geamul la care aştept să vii. Sunt cine vrei tu să fiu Sunt pentru că ai trezit în mine sclipirea unui vis, a unei poveşti.

Revelatie

2011-02-27T23:18:00.000-08:00

Ultima zi din februarie. Vine martie cu martisoare in forma de fulgi de zapada si inimi formate din turturi de gheata. ;))

O tara de isterici:))

2011-02-22T07:57:00.001-08:00

Mi se pare o isterie nationala rusinoasa in celebrul caz declansat de pustiul prezent la emisiunea "Romanii au talent". Felicitari celor care realizeaza emisiunea ca l-au descoperit si ca acum viata lui a capatat in sfarsit alt sens. Nu inteleg insa un lucru. Citesc peste tot dupa ce a facut senzatie la PRO TV: profesoara lui de canto!!! Asta in timp ce pustiul a declarat in reportajele din emisiune ca nu se pregateste muzical si ca nu a luat nicio ora de canto...Mi se pare trist ca acum, dupa ce s-a declansat isterie nationala in jurul lui toata lumea il felicita, toata lumea il aprecieaza, toata lumea se pozeaza cu el. Acum e vedeta lor! Dar pana acum? Pana acum era un copil timid, cu ochelari, complexat de glasul lui si de el insusi... Si niciunul din profesorii de la scoala lui nu l-a descoperit! Acum in era internetului, oricine putea sa atraga atentia asupra lui. ORICE PROFESOR putea sa cheme un jurnalist sa-l asculte, sa-l cheme intr-o emisiune, sa fie cunoscut... Dar care i-ar fi fost interesul?? Acum, cand toata presa e cu ochii pe el, cand in orice moment i se pot intampla lucruri exceptionale la care pana acum nici nu spera, TOTI sunt PROFESORII LUI, TOTI il stiu de mic, TOTI vor sa-l ajute.... In ce tara traim??? Ce oameni suntem? Pana cand ne vom calca valorile descoperindu-ne mizeria din suflet?

Mie, cazul de la PRO TV mi-a adus mai mult tristete decat bucuria unui nou talent descoperit in tara asta! E trist si sper ca Dumnezeu sa aiba grija de el iar pasii lui sa calce pe drumul pe care -l merita alaturi de oamenii de care are cu-adevarat ARE NEVOIE!!!

Întâlniri peste timp cu foştii dascăli

2011-02-16T09:32:00.000-08:00

Bătrâneţea începe parc-atunci când, după ani, întâlneşti un profesor pe care l-ai avut în şcoală şi nu te mai recunoaşte. E drept, ar spune unii că au trecut prin faţa lor alte 2-3 generaţii şi alţi zeci de copii şi alte zeci de activităţi care le-au acaparat atenţia, mintea, sufletul. E imposibil să nu uite! E drept şi asta! Se revarsă însă în sufletul tău de fost elev un fel de melancolie căci parc-ai fi vrut ca prin întâlnirea aceea să retrăieşti încă un crâmpei din ora lui... Şi el, aşa de dragul fostului elev, dintr-o politeţe logică şi firească, a aprobat un fel de amintire...Dar nu mai e zâmbetul şi lumina privirii ca aceea de acum 4-5 ani de la terminarea şcolii! Nu mai e empatia aceea că i-ai aparţinut ca elev! Că ţi-a aparţinut 4 ani şi te-a dăscălit într-o zonă pe care acum o ştii sau nu... E o simplă revedere între un profesor şi un fost elev dar nu fostul meu elev!!! Oare intensitatea amintirii unui profesor este direct proporţională cu sufletul pe care-l lasă în mijlocul acelei clase?

Altădată, am întâlnit primul profesor avut vreodată.Trecuseră 20 de ani. A fost suficient să-i amintesc că am fost la Şcoala X, la clasa aia, că a fost primul an (era în 1990!) în care la ciclul primar, se învăţa obiectul pe care-l preda ea! Şi amintirile au curs una câte una... Şi trecuseră 20 de ani, nu 11:(. E drept, apăruse şi firească uimire: Copiii pe care i-am învăţat eu au deja 30 de ani.... Da, dar figura era reţinută într-o oarecare măsură, frânturi din acel an reveneau în minte, firmituri din legătura noastră au rămas pe podul anilor...

Ţine de implicarea elevilor la clasă ca după ani şi ani, profesorul să nu-l trateze ca un oarecare alt elev, ori e chestiune de timp şi facultate a creierului de a conserva imagini, oameni, întâmplări?! Câte puţin din toate, parcă..

Imi place piesa asta!

2011-02-14T11:59:00.000-08:00

O piesa drăguţă intepretată de Nidia Moculescu.
Compozitor: Horia Moculescu, orchestraţie: Andrei Tudor.

Tu

2011-02-14T11:48:00.000-08:00

Îmi descalţ inima şi o aşez în palmele tale,
Îţi sorb privirea
Şi-ascult fiecare cuvânt pe care-l spui.
Vorbele tale sunt o mângâiere,
Un farmec, un timp...
Iar ochii, o lumină pe care
o atârn de suflet...

Fiecare pas pe care-l faci
Conservă-n mine
Bucurie şi teamă,
Că vii,
Că pleci...

***
Atât de scurt
Aproape fără miez
Şi totuşi,
dincolo de cuvînt....

Miezul fiinţei...

2011-02-06T11:43:00.001-08:00

Când îţi rămâne o felie de timp, în goana ta către un vis, îţi ascunzi chipul în mătasea unei zile cu diamante la fereşti. Te acoperi cu un val de culori, îţi măsori trupul şi-l cântăreşti în splendoarea imaginaţiei care-l transformă în copac, în floare şi mai apoi în fluture. Te îmbraci cu iarbă, cu scrumul unui muc de ţigară lăsat aprins şi praful unei secunde pierdută-n aşteptarea unui tren. Îţi coşi rever la suflet, îl ridici şi te prefaci că absorbi o poveste. Te machiezi strident cu picături de ploaie şi te afunzi într-un nor pe care îl rătăceşti într-un buzunar spart. Te complici inutil în scheme, planuri, idei şi căutări, când de fapt totul e o forţă nevăzută a lumii în care rătăceşti. Te dezbraci de iluzii pe care le arunci între pernele moi pe care adormi scrijelind cu ghiara mâinii nume, oraşe, ţări, fantezii, vise, drumuri şi tot atâtea naive gânduri. Scormoneşti în bulgări de neputinţă şi stele prăfuite de polenul unor amăgiri smulse din imagini trăite. Îţi răsuceşti sufletul după forma poveştii care l-a cuprins şi cânţi în ritmul pe care aripile lui îl ridică...

Când îţi rămâne o felie de timp, te transformi în ceea ce ceilalţi nu reuşesc să remarce pentru că vălul trăirilor celorlalte acoperă ceea ce eşti de fapt.

Me and my Donald:p

2011-02-06T01:44:00.000-08:00

Generaţia "Blonda lui Bote" distruge România

2011-02-03T08:48:00.000-08:00

"Eşti o vacă împuţită..." Afirmaţia, nu cred că mai miră pe cineva, astăzi, în era tabloidelor care caută cu o poftă nestăpânită scandalul, sexul...Dar, din păcate, a fost adresată unei doamne a televiziunii, unui om care chiar a tocit haine pe băncile facultăţii, unui om care s-a ridicat prin propriul talent, carismă, inteligenţă, unui om recunoscut pentru implicarea sa în munca de televiziune... Iar cea care a rostit-o a fost o tânără care, dacă nu ar fi avut în spate un bărbat, rămânea la statutul de adolescentă, cu părul ars de la pudra de vopsea şi coşuri pe faţă, care a apărut într-o ediţie a emisiunii "Din Dragoste"... Astăzi, plastifierea care a transformat-o peste noapte într-o divă, datorită tot aceluiaşi bărbat, i-au dat nu inteligenţă şi talent, ci tupeu, nesimţire şi obrăznicie. Trist nu e faptul că reuşeşte să calce pe cadavre (pardon! să lipească de podea orice bărbat!) pentru a-şi rotunji conturile pentru încă o operaţie de plastifiere a corpului ci că devine model şi exponent al celor care îşi formează personalitatea, drumul profesional. Iar cei mai lipsiţi de protecţie cad uşor acestei capcane... A apărut, recent în presă un articol care descria comportamentul scandalos din timpul unei ore de curs al tinerei care în loc să fie atentă la explicaţiile profesoarei, butona nestingherit telefonul mobil. N-a deranjat-o nici observaţiile profesoarei, nici ameninţările de a părăsi sala de curs. Intrigant! Studenţii nu mai au respect pt catedră, pentru profesor! Mai mult chiar, domnişoara cu pricina a ripostat ca şi când superioritatea studentului în faţa profului e sacră... "De ce să părăsesc sala, doar plătesc???", a ripostat domnişoara...
Şi chiar aşa! De ce să părăseasca sala, când conducerea universităţii nu e în stare să ia o decizie împotriva, nu a ei, ci a unui comportament abject faţă de profesor şi să n-o mai primească la ore??? Dar de ce o decizie care să elimine un student care susţine câteva salarii de profesori amărâţi?? Chiar aşa cu o dovadă clară înregistrată pe iphone!!!
Şi chiar aşa...de ce să părăsească sala, când comportamentul ei murdar şi de maidan nu intrigă moderatorii care o au invitată, ci îi amuză, îi bucură căci da....ne distrăm pe seama educaţiei celor care vin din urmă...Şi e normal ca un viitor jurnalist să se manifeste batjocorind un profesor...
Dacă nu suntem în stare să luăm o decizie faţă de astfel de comportamente, să nu ne mai mire de ce nu există respect faţă de profi, de ce elevii lovesc, înjură, batjocoresc, de ce profesorii ajung să fie umiliţi de cei cărora le transferă din propriul lor bagaj de cunoştinţe...Să nu ne mai mire căci nici noi nu facem nimic ca să stârpim ideea că şcoala e bună doar pentru "cartonul" de la final. În rest, e un mod de a mai pierde timpul când nu suntem ocupaţi cu facerea banilor şi tocarea lor....

Halal modele pentru cei tineri! Halal presă care găzduieşte astfel de scursuri ale societăţii...Halal de cei care le invită pentru prostia lor căci îşi irosesc timpul şi mintea în ceaţa în care trăiesc ele...

Când viaţa e frumoasă...

2011-01-29T10:49:00.000-08:00

M-a întrebat cineva recent, dacă viaţa e frumoasă....

E frumoasă când ai o idee şi te zbaţi cu toate puterile pentru ca ea să vadă lumina zilei. Şi o vede! Atunci, viaţa nu mai e frumoasă. E SOARE!
E frumoasă când vezi cum rugăciunile tale se înfăptuiesc.Şi... ajung fapte reale pentru că Cel de Sus e prea Bun cu noi...
E frumoasă primăvara când apar primele raze de soare şi renunţi la hainele groase...
E frumoasă când eşti numai zâmbet. Iar în spatele acelui surâs stă o clipă de fericire...
E frumoasă când închei o nouă etapă. Te simţi mai împlinit şi chiar mai înţelept.
E frumoasă în mijlocul unor oameni pe care nu i-ai mai văzut demult. Şi ţi-era tare dor să-i vezi!
E frumoasă când primeşti un cadou. Şi strălucitoare când celălalt zâmbeşte graţie unui gest tandru venit din partea ta.
E frumoasă pentru că tu eşti complet, pentru că ai mulţumirea de sine, pentru că poţi visa şi merge pe drumul acestor imagini încă ireale, pentru că ţi se întâmplă lucruri frumoase când nu te aştepţi. E frumoasă în forma ta pozitivă!!! Păstreaz-o cât mai mult asupra ta...